Главная страница | Современная зарубежная литература | Întoarcerea Pe Pământ

Întoarcerea Pe Pământ
Danilo Clementoni


Danilo Clementoni
Întoarcerea pe Pământ
Aventurile lui Azakis și Petri
Titlul original: Il Ritorno
Traducere: Monica Diaconu
Prezenta carte este o opera de ficțiune. Orice nume, personaje, locuri sau organizații menționate sunt rodul imaginației autorului, scopul lor fiind autenticitatea poveștii. Orice asemănare cu evenimente sau persoane reale, în viață sau decedate, este pur întâmplătoare.
ÎNTOARCEREA PE PĂMÂNT
Copyright © 2013 Danilo Clementoni

Prima ediție: Noiembrie 2013
Ediția în limba engleză: Septembrie 2016
Traducere: Monica Diaconu

Publicată și tipărită pe cont propriu

facebook: https://www.facebook.com/danilo.clementoni
blog: dclementoni.blogspot.it
e-mail: d.clementoni@gmail.com

Toate drepturile rezervate. Nicio parte a prezentei publicații nu poate fi reprodusă sub nicio formă, inlcusiv prin orice sisteme mecanice sau electronice, fără acordul prealabil scris al autorului,cu excepția unui fragment scurt, extras în scopurile recenziei.
.
Soției și fiului meu, pentru răbdarea și sugestiile prețioase, care m-au ajutat să-mi îmbunătățesc atât povestea cât și pe mine personal.
Mulțumiri speciale tuturor prietenilor pentru susținerea lor nesfârșită și pentru că m-au încurajat să termin această lucrare. Fără ei, nu ar fi văzut lumina tiparului.
Aș vrea să-i mulțumesc lui Monica Diaconu, traducătorul meu, pentru munca depusă la această carte și pentru dedicarea în finalizarea acestei traduceri.

Cuprins

Introducere (#ulink_9c58e70c-75b1-5896-8dab-7c92db7f286f)
Nava spațială Theos – La 1.000.000 km de Jupiter (#uffdea392-e81c-510e-a90b-a6f614274e6d)
Planeta Pământ – Tell el-Mukayyar – Iraq (#udf4fa070-921c-5749-a9e9-b5a0a377944f)
Nava spațială Theos– Orbitând în jurul lui Jupiter (#udc67a599-0811-58f3-ab23-1a0d4212afb4)
Nassiriyya – Hotelul (#u8cbdc2c5-5725-506e-a3be-2b15104094fa)
Nava spațială Theos– Alerta de proximitate (#ucf5434d1-2e03-5d1f-af37-31aeb0ea8b46)
Nassiriya – Restaurantul Masgouf (#u0ae628e2-08eb-5d4f-9722-a1c4076ddf7b)
Nava spațială Theos– Obiectul misterios (#u05261272-f8cb-5d0d-ab99-ab10463312a6)
Nasiriyya – Cina (#u451c3b4b-97ed-58ff-a2b0-7c5233cf71a9)
Nava spațială Theos– Analiza datelor (#u0ae4fb3a-829f-5bda-b0d4-6029f7b0e427)
Nasiriyya – După cină (#u719ca25f-573d-555e-a01c-39b67a350a1f)
Nava spațială Theos– Bătrânii (#litres_trial_promo)
Nasiriyya – Trezirea (#litres_trial_promo)
Nava spațială Theos– Imagini ale Pământului (#litres_trial_promo)
Tell el-Mukayyar – Săpăturile (#litres_trial_promo)
Nava spațială Theos – Teribila descoperire (#litres_trial_promo)
Tell el-Mukayyar – Sarcofagul (#litres_trial_promo)
Nava spațială Theos– Centura de asteroizi (#litres_trial_promo)
Tell el-Mukayyar – Atacul nocturn (#litres_trial_promo)
Nava spațială Theos– Figura de pe Marte (#litres_trial_promo)
Tell el-Mukayyar – Surpriza din noapte (#litres_trial_promo)
Nava spațială Theos– Orbitarea Pământului (#litres_trial_promo)
Tell el-Mukayyar – Deconspirarea (#litres_trial_promo)
Nava spațială Theos– Ultimele pregătiri (#litres_trial_promo)
Tell el-Mukayyar – Cei patru paznici strălucitori (#litres_trial_promo)
Tell el-Mukayyar – Contact (#litres_trial_promo)
Tell el-Mukayyar – Recuperarea (#litres_trial_promo)
Nava spațială Theos Spacecraft – Musafiri la bord (#litres_trial_promo)
Nava spațială Theos– Dezvăluirea (#litres_trial_promo)
Referințe bibliografice (#litres_trial_promo)
1
2 (#litres_trial_promo)
3 (#litres_trial_promo)
4 (#litres_trial_promo)
5 (#litres_trial_promo)
6 (#litres_trial_promo)
7 (#litres_trial_promo)
8 (#litres_trial_promo)
9 (#litres_trial_promo)
10 (#litres_trial_promo)
11 (#litres_trial_promo)
12 (#litres_trial_promo)
13 (#litres_trial_promo)
14 (#litres_trial_promo)
15 (#litres_trial_promo)
16 (#litres_trial_promo)
17 (#litres_trial_promo)
18 (#litres_trial_promo)
19 (#litres_trial_promo)
20 (#litres_trial_promo)

“Eram pe drumul înapoi. Trecuse doar un an din anii noștri solari de când am fost forțați să părăsim planeta în grabă, dar pentru aceștia, echivalentul în ani pământești era de 3.600. Ce vom găsi?”

Introducere
A douăsprezecea planetă, Nibiru (planeta trecerii) cum era denumită de către sumerieni, sau Marduk (regele cerurilor) cum i se mai spunea de către babilonieni, este, de fapt, un corp ceresc care orbitează în jurul soarelui nostru, având o rotație de 3.600 de ani. Orbita sa este îndeosebi eliptică, retrogradă (rotindu-se în jurul soarelui în direcția opusă față de celelalte planete) și înclinată vizibil față de planul sistemului nostru solar.
Fiecare apropiere ciclică a cauzat aproape întotdeauna transformări interplanetare imense în sistemul nostru solar, atât la nivelul orbitelor cât și al conformației planetelor care îl formează. În timpul unei asemenea tranziții tumultuoase, impresionanta planetă Tiamat, localizată între Marte și Jupiter, având o masă de aproximativ nouă ori mai mare decât a Pământului actual, bogată în apă și dotată cu 11 sateliți, a fost distrusă în urma unei coliziuni cataclismice. Una dintre cele șapte luni care orbitau Nibiru a lovit gigantica planetă Tiamat, rupând-o efectiv în două, și aruncând cele două jumătăți pe două orbite opuse. În următoarea tranziție (”a doua zi” a Genezei), restul sateliților aparținând de Nibiru au încheiat procesul, distrugând complet una dintre cele două secțiuni formate în urma primei coliziuni. Resturile generate în urma multiplelor impacte au creat ceea ce denumim azi ”centura de asteroizi” sau ”brațară de ciocane” cum mai este denumită de sumerieni. Aceasta a fost parțial acaparată de planetele învecinate. Jupiter, în special a captat majoritatea resturilor, crescându-și astfel semnificativ masa.
Artefactele-satelit ale dezastrului, inclusiv ce a mai rămas din Tiamat, au fost “proiectate” ca resturi orbitale, formând ceea ce știm azi ca și ”comete”. Partea care a supraviețuit celei de a doua tranziții este poziționată pe o orbită stabilă între Marte și Venus, luând odată cu ea ultimul satelit și formând ceea ce cunoaștem sub denumirea de Pământ, împreună cu partenerul său inseparabil, Luna.
Urma lăsată de acest impact cosmic, care s-a întâmplat acum aproximativ 4 miliarde ani, este în continuare parțial vizibilă și azi. Zona afectată este complet acoperită de apă, fiind ceea ce cunoaștem ca Oceanul Pacific. Aceasta ocupă cam o treime din suprafața pământului, întinzându-se pe o suprafață de peste 179 milioane de kilometri pătrați. În această zonă vastă nu există practic o masă de teren, însă există o depresiune care se întinde până la o adâncime de peste zece kilometri.
În prezent, Nibiru seamănă destul de mult cu Pământul din punct de vedere al conformației. Două treimi din suprafață sunt acoperite cu apă, în timp ce restul este ocupat de un singur continent care se întinde de la nord la sud, având o suprafață totală de peste 100 de milioane de kilometrii pătrați. Timp de sute de mii de ani, unii dintre locuitorii săi au profitat de asemănările dintre planeta lor și a noastră, făcând vizite regulate, influențând de fiecare dată cultura, cunoștințele, tehnologia și evoluția rasei umane. Strămoșii noștri s-au referit la ei în multe feluri, dar poate că numele care-i reprezintă cel mai bine a fost mereu cel de ”Zei”.
Nava spațială Theos – La 1.000.000 km de Jupiter
Azakis s-a întins confortabil în scaunul lui negru, cu auto-modelare. I-a fost oferit cadou, cu ani în urmă de către un prieten meșteșugar, care l-a făcut cu propriile mâini cu ocazia primei misiuni interplanetare. I-a spus atunci că-i va aduce noroc. Și că îl va ajuta să se relaxeze și să ia cele mai bune decizii. Într-adevăr, a luat multe decizii pe acest scaun, și de multe ori a avut noroc. Astfel că mereu își aduce aminte cu drag de acel moment atunci când îl folosea, în ciuda nenumăratelor reguli care i-ar fi împiedicat folosirea, mai ales pe o navă spațială de categoria Bousen-1, cum era cea în care se afla acum. Un fuior de fum albăstrui se ridica din țigara pe care o ținea între degetul mare și arătătorul mâinii drepte, în timp ce, încerca să urmărească cu privirea cele 4.2 UA
care îl separa încă de destinația lui. Deși făcea aceste călătorii de câțiva ani deja, farmecul întunericului din spațiul înconjurător și miile de stele cu care este presărat, reușeau încă să-i capteze atenția. Deschiderea în formă ovală din fața lui îi permitea o imagine completă în direcția de mers, și era încă surprins de modul în care câmpul de forță subțire ca un voal îl putea proteja de frigul sideral al spațiului, sau preveni scăpările bruște de aer și să-l împiedice să fie absorbit în vidul exterior. Altfel, ar muri aproape instantaneu. A tras un fum rapid din țigara lungă și a continuat să se uite în afișajul holografic din fața lui, în care vedea fața obosită, ne-bărbierită a colegului său de drum.
În altă parte a navei, Petri repara sistemul de control al conductelor de evacuare. S-a amuzat puțin de unul singur deformând imaginea centrală, suflând fumul pe care tocmai l-a inhalat, și creând un efect de val care i-a amintit de mișcările sinuoase ale dansatoarele exotice pe care se ducea adesea să le vadă atunci când ajungea în sfârșit în orașul natal și se putea bucura de odihna bine-meritată.
Petri, prietenul și partenerul său de aventură avea aproape treizeci și doi de ani, și aceasta era deja a patra lui misiune de acest tip. Statura lui înaltă și impresionantă impunea respect celor pe care-i întâlnea. În ciuda ochilor negri ca spațiul din jurul lor, a părului lung, închis la culoare și răvășit care-i cădea pe umeri, a înălțimii de aproape doi metri și treizeci de centimetri, pieptului puternic și brațelor capabile să ridice fără probleme un Nebir
, avea un suflet de copil. Priveliștea unei flori Soel
înflorind în soare îl emoționa și putea sta ore în șir, privind complet fermecat valurile care se sparg pe coasta de fildeș a Golfului Saraan
. Un individ incredibil, de încredere și loial, și-ar fi dat oricând viața pentru el, fără nicio ezitare. Nu ar fi plecat niciodată fără să-l aibă pe Petri lângă el. Era singura persoană din lume în care avea o încredere oarbă și pe care nu ar fi trădat-o niciodată.
Motoarele navei, ajustate pentru o navigare în cadrul sistemului solar, scoteau clasicul și liniștitorul sunet bi-fazic. Pentru auzul lui profesionist, sunetul acela însemna o bună funcționare a navei. Auzul său sensibil îi permitea să distingă inclusiv o variație în camerele de ajustare de numai 0,0001 Lasig, cu multe înainte ca aceasta să fie detectată de sofisticatul sistem automat de control. Acesta a și fost motivul pentru care, chiar și la vârsta sa fragedă, i-a fost încredințată comanda unei nave din categoria Pegasus.
Erau destui cei care ar fi dat orice numai să fie în locul lui. Dar locul era ocupat de el.
Implantul intra-ocular O^COM a făcut ca nou calculata rută să apară în fața lui. Era incredibil cum un obiect de numai câțiva microni putea efectua toate acele funcții. Introdus direct în nervul optic, era capabil să vizualizeze întregul panou de control, suprapunând imaginea peste cea pe care o avea efectiv în fața sa. S-a obișnuit mai greu la început cu vrăjitoria asta, și nu odată starea de greață amenința să devină insuportabilă. Acum însă, nu mai putea lucra fără el.
Întregul sistem solar se învârtea în jurul lui în toată maiestuozitatea sa fascinantă. Micul punct albastru de lângă imensul Jupiter reprezenta poziția navei lor, iar linia roșie, subțire, ușor mai curbată decât versiunea anterioară, acum estompată, indica noua traiectorie spre Pământ.
Atracția gravitațională a celei mai mari planete din sistem era alarmantă. Era imperativ să rămână la o distanță sigură, și numai puterea celor două motoare Bousen i-ar permite lui Theos să scape din această îmbrățișare a morții.
Dispozitivul mobil de comunicare atașat de panoul din fața lui a cârâit:
- Azakis. Trebuie să verificăm starea racordurilor din compartimentul șase.
Replica lui a venit pe un ton jucăuș care știa că-l va enerva pe prietenul său:
- N-ai făcut deja asta?
- Aruncă blestemata aia de țigară și hai și ajută-mă! a tunat Petri.
Știam eu.
Reușise să-l enerveze și se delecta teribil cu asta.
- Aici sunt. Pornesc spre tine, prietene, nu te enerva.
- Haide odată. Sunt de patru ore aici și nu am nici un chef de glume.
Teribil de morocănos, dar nimeni și nimic nu-i putea separa.
Se cunoșteau încă din copilărie. El a fost cel care l-a salvat, nu o dată, de la o anumită bătaie (a fost un copil mult mai mare), folosindu-și statura impunătoare pentru a interveni între prietenul său și gașca obișnuită de bătăuși, care-l alegeau mult prea des drept țintă.
Ca și copil, Azakis nu era sigur că va fi genul de bărbat pentru care cele mai frumoase membre ale sexului opus s-ar bate. A abordat mereu un stil vestimentar neglijent, capul ras, o constituție zveltă, fiind mereu conectat la dispozitivul GCS
, cu ajutorul căruia absorbea cantități imense de informație de zece ori mai repede decât majoritatea lumii. La zece ani, grație performanțelor sale academice deosebite, îi fusese deja acordată o permisiune de acces nivel C, cu opțiunea de a dobândi cunoștințe care nu erau disponibile majorității semenilor săi. Implantul neuronal N^COM, care-i oferea acest tip de acces, avea, totuși, câteva efecte secundare. Faza de dobândire a informațiilor necesita concentrare completă. Dat fiind faptul că-și petrecuse majoritatea timpului în acest fel, avea o privire absentă, care se uita în gol, fiind complet rupt de ceea ce se întâmpla în jurul lui. Adevărul este că,în ciuda celor susținute de către Bătrâni, părerea generală era că e ușor retardat.
Dar asta nu a contat niciodată pentru el.
Setea lui de cunoștințe nu avea limite. Rămânea conectat chiar și în timpul nopții. Deși în timpul somnului capacitatea de dobândire a informațiilor era misterios redusă la 1%, tocmai din cauza necesității unei concentrări absolute, nu dorea să piardă nici măcar un moment din viața sa în care să-și dezvolte contextul cultural.
S-a trezit zâmbind ușor și a pornit spre compartimentul șase, unde îl aștepta prietenul său.
Planeta Pământ – Tell el-Mukayyar – Iraq
Elisa Hunter a încercat din-nou să-ți șteargă afurisita de sudoare de pe frunte. Părea decisă să-i curgă ușor spre nas și să picure în nisipul fierbinte de sub ea. Era deja în genunchi de câteva ore, cu Mistria Marshalltown
, de care nu se despărțea niciodată, îndepărtând ușor pământul fără să provoace vreo daună, încercând să dezgroape un obiect care părea să fie partea superioară a unei pietre de mormânt. Cu toate acestea, nu era în continuare convinsă de această teorie. Lucra deja de două luni lângă Ziqqurat-ul din Ur
. I s-a permis să lucreze aici mulțumită reputației sale de arheolog și cunoștințelor sale avansate de sumeriană. De la primele excavații efectuate la începutul secolului XX, au fost descoperite câteva morminte, dar niciodată nu s-a mai văzut un asemenea artefact pe vreunul dintre ele. Din cauza formei pătrate și a dimensiunii apreciabile, părea mai degrabă un fel de ”capac” al unui recipient decât un sarcofag. Un obiect îngropat acolo cu mii de ani în urmă pentru a proteja sau a ascunde ceva.
Din păcate, dat fiind că dezgropase numai o mică secțiune a părții superioare, nu avea cum să estimeze înălțimea presupusului recipient. Gravurile cuneiforme care acopereau întreaga parte vizibilă a capacului nu semănau cu nimic din ce mai văzuse.
Traducerea lor i-ar fi luat câteva zile și tot atâtea nopți nedormite.

-Doctore Hunter.
Elisa și-a înălțat capul. Punându-și mâna dreaptă în dreptul ochilor pentru a-i apăra de soare, și-a văzut asistentul, Hisham, grăbindu-se spre ea.
- Profesore, aveți un apel de la bază. Pare a fi urgent.
- Bine. Mulțumesc, Hisham.
A profitat de această pauză forțată și s-a bucurat de o gură de apă, care deja aproape fiartă, din plosca pe care o căra mereu la centură.

Un apel de la bază... Nu putea însemna decât că s-a întâmplat ceva.

S-a ridicat, și-a scuturat norii de praf de pe pantaloni, și s-a îndreptat spre cortul care servea pe post de bază de cercetare.
A deschis fermoarul care ținea cortul pe jumătate deschis și a intrat. A avut nevoie de câteva minute pentru ca ochii săi să se acomodeze cu lumina, dar asta nu a împiedicat-o să-i recunoască figura colonelului Jack Hudson pe ecran. Se uita fioros în gol, așteptând-o să apară.

Colonelul era oficial responsabil de divizia strategică anti-teroristă staționată în Nassiriya, dar sarcina lui reală era să coordoneze programul de cercetare comandat și monitorizat de departamentul fantomă ELSAD
. Acest departament era învăluit în același mister care înconjura toate organizațiile de acest gen. Puține persoane cunoșteau exact scopul și obiectivele acestei organizații. Singura certitudine era faptul că raportarea se făcea direct către președintele Statelor Unite.
Elisa nu acorda prea multă importanță acestor lucruri. Adevăratul motiv pentru care acceptase oferta de a lua parte la una dintre aceste expediții era faptul că putea, în sfârșit, să revină în locul pe care-l iubea cel mai mult pe lume și să lucreze ceea ce-i plăcea. În ciuda vârstei destul de fragede (treizeci și opt de ani), avea cele mai multe realizări din domeniul ei.
Arborând cel mai frumos zâmbet al ei a spus:
- Bună seara, Generale. Cărui fapt datorez această onoare?
- Doctore Hunter, nu e nevoie de sentimentalisme. Știți foarte bine de ce sun. Permisul acordat pentru a vă finaliza munca a expirat acum două zile. Nu mai puteți sta acolo.
Vocea sa era dură și fermă. De data asta, nici măcar farmecul ei evident nu avea să fie suficient pentru a-i asigura o prelungire. A decis să-și joace ultima carte.

Începând cu 23 martie 2003, când coaliția condusă de Statele Unite ale Americii a decis să invadeze Irak-ul, cu intenția expresă de a-l înlătura pe dictatorul Saddam Hussein, acuzat că ar fi deținut arme de distrugere în masă (acuzație care, ulterior, s-a dovedit a fi nefondată) și de susținerea terorismului islamic în Irak, toate cercetările arheologice, care erau oricum dificile și pe timp de pace, au fost amânate.
Abia odată cu încetarea formală a ostilităților pe data de 15 aprilie 2013 a renăscut și speranța arheologilor din lumea întreagă că vor reuși să aibă acces la site-ul în care s-a dezvoltat una dintre cele mai vechi civilizații ale lumii, înainte de a-și dispersa cultura la nivel mondial. Decizia autorităților iraquiene, de la finalul lui 2011, de a re-deschide excavațiile pentru unele sit-uri de o valoare istorică inestimabilă pentru ”a continua îmbunătățirea moștenitorii lor culturale” le-a transformat speranța în realitate. Sub auspiciile Națiunilor Unite, și cu numeroase autorizații semnate și confirmate anterior de către nenumărate ”autorități”, câteva grupuri de cercetare, selecționate și supravegheate de către personalul comisiei, aveau permisiunea de a lucra pentru o perioadă limitată de timp, în cele mai importante zone de interes arheologic de pe teritoriului Iraq-ului.

Apropiindu-se cât mai mult de cameră, pentru ca ochii ei de un verde-smarald să poată obține efectul dorit, și-a început pledoaria:
- Dragul meu colonel, aveți perfectă dreptate.
Știa că o atitudine respectuoasă îl va bine-dispune interlocutorul.
- Dar suntem atât de aproape.
- Aproape de ce? a tunat colonelul, ridicându-se de pe scaun și punându-și pumnii pe birou.
- Îmi repetați aceeași poveste de câteva săptămâni. Nu vă mai pot susține dacă nu veniți cu ceva concret.
- Dacă mi-ați acorda onorarea de a lua cina cu mine în seara asta, aș fi încântată să vă arăt ceva care v-ar face să vă răzgândiți. Ce spuneți?
Un zâmbet frumos i-a dezvelit dinții albi. Și-a trecut mâna prin părul lung și blond. Era sigură că-l putea convinge.
Colonelul s-a încruntat, încercând să-și păstreze o mină nervoasă, deși știa foarte bine că nu putea rezista ofertei ei. Ii plăcuse de Elisa dintotdeauna, iar ideea unei cine în doi îl intriga.
În ciuda celor patruzeci și opt de ani ai săi, era încă un bărbat atrăgător. Având un corp atletic, trăsături ferme, păr încărunțit, o privire dură, hotărâtă a ochilor săi de un albastru intens, o cultură generală vastă care-i permitea să converseze pe marginea unei varietăți de subiecte, și farmecul indiscutabil al ofițerului în uniformă, era în continuare un bărbat ”interesant”.
- În ordine, a mârâit colonelul. Dar va trebui să-mi aduci ceva senzațional deseară, altfel ai face bine să te apuci să-ți strângi catrafusele și să-ți faci bagajele.
Încerca să-și folosească tonul său cel mai autoritar, dar nu se descurca prea bine.
- Să fii gata la ora opt. Trimit o mașină să te ia de la hotel.
A întrerupt comunicarea fără să-și ia la revedere.

La naiba, trebuie să mă grăbesc. Mai am doar câteva ore până se întunecă.

Scoțându-și capul din cort, a strigat:
- Hisham, adună toată echipa. O să am nevoie de tot ajutorul disponibil.
A parcurs grăbită cei câțiva metri care o despărțeau de zona de excavație, lăsând un nor de praf în urma ei. În câteva minute, toată lumea era adunată în jurul eu, așteptând instrucțiuni.
Arătând spre marginea cea mai îndepărtată a pietrei, a ordonat:
- Tu, îndepărtează te rog nisipul de pe colțul acela. Și tu, ajută-l. Vă sugerez să aveți grijă. Dacă este ceea ce cred eu că este, ne-ar putea salva fundurile tuturor.
Nava spațială Theos– Orbitând în jurul lui Jupiter
Micul, dar confortabilul și sfericul modul intern de transfer călătorea cu o viteză medie de aproximativ 10m/s, de-a lungul culoarului trei, care urma să îl ducă pe Azakis la intrarea în compartimentul în care partenerul său de drum, Petri, îl aștepta.

Theos, care avea, de asemenea, o formă sferică și un diametru de nouăzeci și șase de metri, avea optsprezece conducte tubulare, fiecare având puțin peste trei sute de metri în lungime. Fuseseră construite ca și meridiane, cu o spațiere la zece grade, astfel încât să acopere întreaga circumferință. Fiecare dintre cele douăzeci și trei de nivele avea patru metri înălțime, cu excepția calei centrale (nivelul unsprezece), care măsura de două ori mai mult. Erau ușor accesibile prin intermediul capetelor realizate de fiecare culoar la fiecare etaj. Practic, trecerea dintre cele mai separate două puncte ale navei dura cel mult cincisprezece secunde.

Frânarea modului era abia perceptibilă. Ușa s-a deschis cu un șuierat ușor, descoperindu-l pe Petri, cu picioarele depărtate și brațele încrucișate.
-Te-aștept de-o veșnicie, zise el pe un ton neconvingător. Ai terminat de înfundat filtrele de aer cu mizeria aia împuțită pe care o tot cari după tine ?
Aluzia la țigare era abia mascată.
Ignorând remarca provocatoare cu un rânjet, Azakis și-a scos dispozitivul portabil de analiză de la centură și l-a activat cu o mișcare a degetului mare.
- Ține asta. Trebuie să ne grăbim, a răspuns el, pasândui-o lui Petri cu o mână în timp ce încerca să poziționeze senzorul în racordul din dreapta lui, cu mâna cealaltă.
Sosirea noastră este estimată peste 58 de ore și încep să mă îngrijorez.
- De ce? l-a întrebat Petri, ușor surprins.
- Nu știu. Am senzația că s-a întâmplat ceva.
Dispozitivul din mâna lui Petri a început să emită o serie de sunete cu diferite frecvențe. A cercetat obiectul, fără să aibă habar ce însemna. Uitându-se la figura prietenului săi, căuta o explicație, dar nu a găsit vreuna. Mișcându-se cu atenție, Azakis a poziționat senzorul în celălalt racord. O nouă serie de sunete indescifrabile s-a auzit din dispozitiv. Apoi liniște. Azakis a luat dispozitivul din mâinile prietenului său, a privit rezultatele cu atenție și a zâmbit:
- Totul e în ordine, Putem merge mai departe.

Abia atunci și-a dat Petri seama că-și ținuse respirația pentru o vreme. A oftat profund și a simțit cum se relaxează imediat. Oricât de mică, o defecțiune a racordurilor le-ar fi compromis definitiv misiunea, forțându-i să se întoarcă. Era ultimul lucru de care aveau nevoie. Aproape ajunseseră.
- Merg să mă spăl, zise Petri, încercând să scuture niște praf.
O vizită în conducte e…educațională, a adăugat el, strâmbându-și buza de sus.
Azakis a zâmbit.
- Ne vedem pe punte.
Petri a chemat capsula, și într-o clipă, dispăruse.
Sistemul centrul i-a anunțat că trecuseră cu bine de orbita lui Jupiter și se îndreptau spre Pământ. Cu o privire abia sesizabilă, dar rapidă la dreapta sa, Azakis a solicitat din nou dispozitivului O^COM să-i afișeze ruta. Punctul albastru care se mișca odată cu cel roșu era acum poziționat puțin mai departe, către orbita marțiană. Numărătoarea inversă indica faptul că sosirea lor era estimate peste exact 58 de ore și că viteza navei era de 3.000km/s. Era din ce în ce mai agitat. Pe de altă parte, nava spațială cu care călătoreau era prima echipată cu noile motoare Bousen, a căror concept era complet diferit de orice se folosise înainte. Constructorii susțineau că acestea ar putea propulsa nava la viteze apropiate de o zecime din viteza luminii. Nu îndrăznise să încerce asta vreodată. Deocamdată, 3000km/s era mai mult decât suficient pentru o călătorie inaugurală.

Din cei cincizeci și șase de membri ai echipajului care ar fi putut fi găzduiți la bordul Theos, numai opt fuseseră aleși pentru această primă misiune, inclusiv Petri și Azakis. Motivele Bătrânilor nu fuseseră clare. Au bănuit că se datora naturii și destinației călătoriei. Se așteptau probleme evidente, și ar fi fost mai bine să nu riște prea multe vieți.

Adică noi suntem de sacrificiu? Ce treabă-i asta? S-ar sfârși mereu la fel. Când e vorba de a-și risca propria piele, pe cine scoteau la înaintare? Azakis și Petri.

Însă, în final, înclinația lor spre aventură și remarcabila abilitatea de a găsi răspunsuri în situații ”interesante” le-a permis să obțină câteva concesii.
Azakis locuia într-o clădire enormă în frumosul oraș Saaran în sudul continentului, care fusese folosit pe vremuri pe post de depozit de către Meșteșugarii locali. Din cauza acestor ”concesii” i s-a permis să o modifice după bunul plac.
Peretele de sud a fost complet înlocuit cu un câmp de forță asemănător celui folosit pe nava spațială, astfel încât putea admira minunata priveliște a golfului de jos din fotoliul său automat de care nu se despărțea. La nevoie, însă, întregul perete se preschimba într-un enorm sistem tri-dimensional, pe care putea viziona douăsprezece transmisii GCS simultane. Nu odată, acest sistem complicat de monitorizare și gestiune i-a permis să culeagă informații esențiale în avans, ceea ce însemna că putea rezolva și cea mai îndepărtată criză. N-ar fi renunțat la asta.
O întreagă aripă a fostului depozit era rezervată colecției sale de suveniruri adunate de-a lungul anilor din diverse misiuni spațiale. Fiecare-i amintea de ceva anume, și de fiecare dată când să găsea în mijlocul ciudatei grămezi de obiecte, nu putea să nu se simtă recunoscător pentru norocul său, și mai ales, pentru credinciosul său prieten, care-i salvase viața de mai multe ori.
Petri, care avusese, de asemenea, rezultate academic deosebite, nu era un fan al promovării prin tehnologie. Deși putea să piloteze aproape orice fel de navă spațială, și desi era familiar cu aproape toate tipurile de arme sau sisteme de comunicare locale sau inter-planetare, prefer să se bazeze pe propriile instincte și pe competențele manuale în rezolvarea problemelor care se iveau. Nu de puține ori a transformat rapid o bucată diformă de metal vechi într-un mijloc de transport sau într-o veritabilă armă de apărare. Era incredibil. Putea produce aproape orice avea nevoie. Aceasta era în parte moștenită de la tatăl său, un Meșteșugar iscusit, dar se datora în mare pasiunii sale pentru Artă. Copil fiind, fusese mereu copleșit de modul în care Meșteșugarii reușeau să transforme materia inutilă în obiecte cu o mare utilitate și de înaltă tehnologie, creând, în același timp, obiecte frumoase.

Un sunet puternic, neplăcut și intermitent l-a adus înapoi la realitate. Alerta automată de proximitate fusese activată.
Nassiriyya – Hotelul
Clar nu era un hotel de cinci stele, dar pentru cineva care a petrecut zece săptămâni într-un cort, în deșert, și numai un duș era considerat lux. Elisa a lăsat apa rece, revigorantă să-i maseze gâtul și umerii. Răcoarea-i făcea bine corpului și spatele i-a fost traversat de o serie de fiori plăcuți.

Îți dai seama de importanța lucrurilor numai când nu le mai ai.

Trecuseră mai bine de zece minute când s-a decis să iasă din duș. Aburii au aburit oglinda, care fusese clar agățată strâmb. A încercat să corecteze asta, dar imediat ce i-a dat drumul a revenit la poziția sa strâmbă. A ignorat-o până la urmă. În timp ce își ștergea corpul, s-a uitat la ea admirativ. În tinerețea ei, i se făcuseră oferte să lucreze ca model sau actriță. Ar fi putut fi, poate, o diva a cinematografului sau soția unui fotbalist, dar banii nu au interesat-o niciodată. A preferat să transpire, să înghită praf, să studieze documente vechi și să viziteze locuri uitate. Pentru ea, aventura însemna sângele și emoția implicate în găsirea unui artefact antic, descoperirea unor vestigii de acum mii de ani. Nimic nu se compara cu asta.
S-a apropiat mai mult de oglindă, uitându-se la micile alea linii nenorocite din colțurile ochilor. Mâna i s-a dus automat spre trusa de machiaj, din care și-a scos crema anti-rid. ”Riduri vizibil mai puține în mai puțin de o săptămână”. A întinsă-o cu atenție pe toată fața și s-a uitat la ea cu atenție. Pretindeau că fac miracole ? În definitiv, susținea că efectele vor fi vizibile după doar șapte zile.
Și-a zâmbit sieși, și tuturor femeilor care se lasă păcălite de asemenea reclamă.
Ceasul de pe peretele deasupra patului arată ora 19:40. Nu va reuși să se pregătească în douăzeci de minute.
S-a uscat grăbită, lăsându-și părul blond ușor ud, și a rămas în fața dulapului din lemn închis la culoare, în care atârnau cele câteva haine pe care le reușise să și le aducă. Altă data i-ar fi luat ore să se decidă asupra vestimentației potrivite pentru o anumită ocazie. În această seară, însă, oferta era limitată. Fără să se gândească prea mult, a optat pentru o rochie neagră, scurtă. Era drăguță, evident sexy, dar nu vulgară. Avea o linie a decolteului care-i punea în evidență silueta voluptoasă. A scos-o din dulap și a aruncat-o pe pat cu o mișcare elegantă a mâinii.
19:50. Chiar dacă era apanajul doamnelor, ura să întârzie.
Uitându-se pe fereastră, a văzut o mașină închisă la culoare, strălucitoare chiar în fața hotelului. Un tânăr îmbrăcat în haine militare, care era probabil șoferul, se sprijinea calm de mașină, fumând o țigare.
A făcut tot posibilul să-și evidențieze ochii cu un dermatograf și rimel, și și-a dat repede cu puțin luciu pe buze. În timp ce încerca să-l distribuie uniform, trimițând săruturi în aer, și-a pus cerceii preferați, luptându-se să găsească găurile în urechi.
Trecuse ceva vreme de la ultima ieșire în oraș. Munca o purta în jurul lumii și nu avusese o relație stabilă cu cineva. Relațiile ei se încheiau, de obicei, după câteva luni. Își ignorase dintotdeauna instinctul matern înnăscut pe care l-a simțit ca fată, iar cum, pe măsură ce se apropia de maturitatea biologică, devenea din ce în ce mai conștientă de acest lucru. Poate era timpul să aibă în vedere întemeierea unei familii.
Și-a alungat rapid gândul din minte. A alunecat în rochie, și-a pus singura pereche de pantofi cu toc pe care și-o adusese, și a pulverizat cel mai bun parfum al ei de o parte și de alta a gâtului printr-o mișcare generoasă. Eșarfă de mătase și o geantă de mână neagră, încăpătoare. Era gata. O ultimă privire în oglinda pătată de pe peretele de lângă ușă a asigurat-o că machiajul era impecabil. După o scurtă piruetă a părăsit camera cu o expresie satisfăcută.

După ce și-a revenit din uimirea provocată de vederea Elisei care ieșea din hotel arătând ca un model, tânărul șofer și-a aruncat cea de a doua țigare pe care abia și-o aprinsese și s-a grăbit să deschidă portiera mașinii.
- Bună seara, doctore Hunter. Putem pleca? a întrebat el, ezitând.
- Bună seara, da, sunt gata, i-a răspuns ea arborând cel mai fermecător zâmbet al ei.
- Mulțumesc pentru drum, a adăugat ea, în timp ce se urca în mașină, știind că rochia i se va ridica și va dezvălui suficient din picioarele ei cât să-l facă pe soldat să se simtă inconfortabil.
I-a plăcut dintotdeauna să fie admirată.
Nava spațială Theos– Alerta de proximitate
Sistemul O^COM a afișat rapid ceva în fața lui Azakis, un obiect ciudat al cărui contur nu era clar încă din cauza rezoluției slabe a senzorilor de distanță care îl reperaseră. Era evident că este în mișcare și că se îndreaptă spre ei. Sistemul alertei de proximitate estimase o probabilitatea de impact de 96% între Theos și obiectul necunoscut, în cazul în care niciunul nu-și schimba cursul.
Azakis s-a urcat grăbit în cel mai apropiat modul de transfer.
- Puntea, a tunat el scurt către sistemul automat de control.
Cinci secunde mai târziu, ușa s-a deschis cu un șuierat și acolo, pe uriașul ecran central al camerei de control era afișată imaginea de-focalizată a obiectului aflat pe un traseu de coliziune cu nava noastră.
- Ce naiba se întâmplă? N-ar trebui să dăm de meteoriți în zona zona asta, a exclamat el, uitându-se pe ecranul imens.
- Nu cred că e un meteorit.
- Dacă nu e un meteorit, atunci ce e? a continuat Petri, vizibil îngrijorat.
- Dacă nu ne schimbăm rapid cursul, vom afla pe pielea noastră, odată ce vom fi împrăștiați pe toată puntea.
Petri a umblat la controlul navigației și a configurat o mică variație în traiectoria stabilită inițial.
“Impact în 90 secunde,” a anunțat vocea feminină și caldă a sistemului de alertă de proximitate, fără nicio emoție. ”Distanța față de obiect: 276.000 kilometri și scade.”

- Petri, fă ceva! Și fă-o repede!” a strigat Azakis.
- Fac ceva, dar chestia aia se mișcă prea repede!
Probabilitatea estimată de impact, vizibilă pe ecranul din dreapta obiectului, scădea ușor. 90%, 86%, 82%.
- N-o să reușim, a șoptit Azakis.
- Prietene, nu s-a inventat încă ”obiectul misterios” care să-mi distrugă nava, l-a liniștit Petri cu un zâmbet răutăcios.
Printr-o manevră rapidă care i-a dezechilibrat pe moment pe amândoi, Petri a inversat polaritatea celor două motoare Bousen. Nava s-a zdruncinat câteva momente. Numai complicatul sistem gravitațional artificial care a compensat instant această modificare a împiedicat echipajul să nu fie aruncat în peretele din față.
- Deșteaptă mișcare, i-a spus Azakis, lovindu-și prietenul peste spate. Dar cum o să oprim învârtirea?
Obiectele din jurul lor deja începuseră să se ridice și se învârteau prin încăpere.
- Stai puțin, a răspuns Petri care încă apăsa butoanele și manevra controalele.
- Trebuie doar... Stropi de sudoare i se scurgeau încet de pe frunte.
- Să deschid… a continuat, în timp ce toate obiectele din încăpere continuau să se învârtă necontrolat. Până și ei doi începuseră să se ridice de pe podea. Sistemul gravitațional artificial nu mai reușea să compenseze imensa forță centrifugă care fusese generată. Deveneau din ce în ce mai ușori.
- Ecluza de golire trei! a strigat Petri în timp ce toate obiectele din cameră au căzut pe jos în același timp. Geamătul greoi a lui Azakis a fost oprit de un coș de gunoi greu care l-a lovit între a treia și a patra coastă. Petri a căzut de la înălțimea la care survolase, pe pupitru, aterizând într-o poziție nefirească și ridicolă.
Estimarea probabilității de impact scăzuse la 18% și continua să scadă rapid.
- E totul în ordine ? a gâfâit Azakis, încercând să ascundă durerea ce o resimțea în partea dreaptă.
- Da, da, sunt bine, a răspuns Petri, încercând să se ridice în picioare.
O clipă mai târziu, Azakis contacta echipajul care l-a informat că nu existau nici daune nici răniți.
Manevra pe care tocmai o executaseră a deviat ușor Theos de la cursul său iar scăderea de presiune provocată de deschiderea porții a fost imediat contra-carată de sistemul automat.

6%, 4%, 2%.

“Distanța față de obiect: 60.000 km,” a continuat vocea.
Amândoi și-au ținut respirația, așteptând să ajungă la o distanță de 50.000 km, când s-ar fi activat senzorii de rază scurtă. Păreau a fi niște momente fără sfârșit.

“Distanță față de obiect: 50.000 km. Senzori de rază scurtă activați.”

Imaginea încețoșată din fața lor s-a focalizat rapid. Obiectul care apăruse pe ecran putea fi observat, având toate detaliile vizibile. Cei doi astronauți s-au uitat unul la altul, fiecare căutând pe figura celuilalt un răspuns.
- Incredibil! au exclamat ei la unison.
Nassiriya – Restaurantul Masgouf
Colonelul Hudson se plimba agitat în susul și în josul holului din fața sălii principale a restaurantului. Îți verifica la fiecare minut ceasul pe care-l purta mereu pe încheietura mâinii stângi. Nu-l dădea jos nici când dormea. Era la fel de emoționat ca un adolescent la prima întâlnire.
Ca să-i treacă timpul, și-a comandat un Martini cu gheață și o felie de lămâie. Barmanul cu mustață l-a privit pe sub sprâncenele stufoase în timp ce ștergea alene un set de pahare cu picior.
Alcoolul era interzis în țările islamice. În seara aceea, însă, se făcuse o excepție. Întregul restaurant fusese rezervat pentru ei doi. Imediat ce a încheiat conversația cu doctor Hunter, Colonelul a contactat proprietarul, solicitând în mod special felul de mâncare Masgouf, care și dădea numele restaurantului. Din cauza dificultății de a obține ingredientul principal, și anume sturion, a vrut să se asigure că restaurantul putea face rost de el. Știind că are nevoie de cel puțin două ore pentru a fi pregătit, insistase să fie gătit în tihnă, pentru a un rezultat perfect.
Cum uniforma sa de camuflaj nu era potrivită pentru acea seară, a decis să-și scoată de la naftalină vechiul costum Valentino închis la culoare, pe care l-a combinat cu o cravată de mătase, în stil milităresc, cu dungi ale și gri. Pantofii negri, lustruiți cum numai un soldat știe să o facă, erau, de asemenea, italienești. Ceasul militar nu se potrivea în niciun fel, dar nu ar fi renunțat la el sub nicio formă.

- Sunt pe drum. Vocea a pârâit dintr-un receptor, asemănător unui telefon mobil, pe care îl ținea în buzunarul de la piept. L-a oprit și s-a uitat pe fereastră.
Mașina mare și neagră a făcut o manevră de evitare a unei pungi mototolite luate de vânt și care se rostogolea leneș pe stradă. Printr-o mișcare rapidă s-a apropiat și a oprit exact în fața intrării în restaurant. Șoferul a așteptat ca praful stârnit de mașină să se așeze înainte de a coborî cu atenție din mașină. Semnalul de ”cale liberă” a venit din casca ascunsă cu grijă în urechea lui dreaptă. S-a uitat cu atenție către toate pozițiile agreate anterior, până a fost sigur că și-a identificat toți colegii soldați care, în echipament militar, urmau să asigure siguranța celor doi participanți la cina din acea seară.
Zona era sigură.
A deschis ușa din spate și a întins ușor mâna dreaptă pentru a-și ajuta pasagerul să coboare
Elisa i-a mulțumit soldatului și a ieșit elegant din mașină. S-a uitat în sus în timp ce inspira aerul proaspăt al serii, oprindu-se o clipă pentru a admira priveliștea splendidă pe care numai cerul înstelat al deșertului o putea oferi.
Colonelul a așteptat o clipă, incapabil să se decidă dacă să-i iasă în întâmpinare sau să o aștepte să intre. În final a ales să rămână așezat, sperând că asta l-ar face să pară mai puțin agitat. Apoi, cu o indiferență simulată, a mers spre bar, s-a urcat pe un scaun înalt, odihnindu-și cotul stâng pe suprafața de lemn închis, a sorbit ultima picătură a băuturii din pahar, privind cum sâmburele lămâii cade înapoi în pahar.
Ușa s-a deschis cu un ușor scârțâit iar soldatul șofer s-a uitat împrejur verificând ca totul să fie în ordine. Colonelul a aprobat ușor din cap, iar escorta a condus-o pe Elisa înăuntru, invitând-o să meargă înaintea sa, cu un gest elegant al mâinii.
- Bună seara, doctore Hunter, a spus colonelul ridicându-se de pe scaun și afișând cel mai frumos zâmbet al său.
Sper că drumul a fost plăcut.
- Bună seara, colonele, a răspuns Elisa, afișând un zâmbet la fel de amețitor. Foarte plăcut, mulțumesc. Șoferul dumneavoastră a fost extrem de amabil.
- Poți pleca, mulțumesc, i-a spus el șoferului pe un ton autoritar. După un salut milităresc, tânărul s-a întors pe călcâie și a dispărut în noapte.
- Vă pot oferi un aperitiv, profesore? A întrebat colonelul, chemând barmanul mustăcios printr-o mișcare a mâinii.
- Orice beți și dumneavoastră, a răspuns Elisa fără să ezite, arătând spre paharul de martini pe care colonelul îl avea încă în mână. Apoi a adăugat:
- Vă rog, spuneți-mi Elisa, colonele. Prefer așa.
- Sigur că da. Și-mi poți spune Jack. ”Colonele” este pentru soldații mei.

A început bine, s-a gândit colonelul.

Barmanul a turnat al doilea martini și l-a întins nou sositei. Ridicându-l, l-a ciocnit cu cel al colonelului.
- Noroc, a zis ea pe un ton vesel, luând o înghițitură.
- Trebuie să-ți spun că arăți splendid în seara aceasta, Elisa, a spus colonelul, trecându-și rapid privirea peste invitata sa.
- Ei bine, nici tu nu arăți rău. O avea uniforma farmecul ei, dar te prefer așa, a spus ea, cu un zâmbet drăcos și înclinându-și capul într-o parte.
Cumva jenat, Jack și-a îndreptat atenția către conținutul paharului din mâna sa. S-a uitat la el o vreme, apoi a dat peste cap întregul conținut dintr-o înghițitură.
- Mergem la masa noastră?
- O idee bună, a exclamat Elisa. Sunt ruptă de foame.
- Am comandat specialitatea casei. Sper să-ți placă.
- Nu-mi spune că i-ai convins să gătească Masgouf! A întrebat ea, uimită, mărindu-și frumoșii ei ochi verzi cât de mult a putut. E aproape imposibil să găsești sturion în perioada asta a anului.
- Doar ce-i mai bun pentru așa un oaspete, a spus colonelul cu îngâmfare, văzând că alegerea sa fusese apreciată. Și-a întins politicos mâna dreaptă și a invitat-o să-l urmeze. Având încă un zâmbet răutăcios, l-a lăsat să o conducă spre masă.
Sala era decorată în stilul tipic regiunii. Lumina era caldă și diminuată iar draperiile enorme care veneau din tavan acopereau aproape în întregime pereții. Un covor imens cu elemente grafice Eslimi Toranjdar acoperea practic întreaga podea, iar altele, mai mici, fuseseră plasate în colțurile încăperii, pentru a încadra ansamblul. Evident, conform tradiției, masa ar fi trebuit servită așezați fiind pe canapea, având perne confortabile pe podea, dar fiind un vestic tipic, colonelul a preferat o masă ”mai normală”. Chiar și aceasta fusese aranjată cu atenție, culorile alese pentru fața de masă potrivindu-se perfect cu restul clădirii. Muzica de fundal, în care o Darbuka
cu un ritm Maqsum
acompania o melodie Oud
, umplea încăperea.

O seară perfectă.
Un chelner înalt și slăbuț s-a apropiat politicos de ei, și, cu o plecăciune, i-a invitat să ia loc. Colonelul a lăsat-o pe Elisa să se așeze prima, în timp ce el se concentra pe aranjarea scaunului său, apoi s-a așezat în fața ei, având grijă să nu-i intre cravata în farfurie.
- Locul acesta este foarte drăguț, a spus Elisa, uitându-se în jurul ei.
- Mulțumesc, spuse colonelul. Trebuie să recunosc că eram puțin îngrijorat că nu-ți va plăcea. Dar apoi mi-am amintit de pasiunea ta pentru zona aceasta și m-am gândit că ar fi cea mai bună alegere.
- Ai presupus corect, a spus Elisa, dezvăluindu-și, din nou, frumosul zâmbet.
Chelnerul a desfăcut o sticlă de șampanie, și în timp ce le umplea cupele, un altul a sosit, aducând o tavă.
- Ați dori să încercați niște Most-o-bademjun
?
Cei doi participanți la cină s-au uitat unul la altul cu încântare. Ridicându-și paharele au toastat încă o dată.

Într-o mașină închisă la culoare, aflată la aproximativ o sută de metri depărtare, două persoane manevrau un sistem complicat de supraveghere.
- Ai văzut cum o răsfață colonelul pe tipa aia? a spus cu un rânjet cel de pe scaunul șoferului, care era vizibil mai plinuț. Mesteca un sandviș enorm și-și umplea burta și pantalonii de firimituri.
- O idee genială să introducem un transmițător în cercelul profesorului, a răspuns celălalt, mult mai slab, cu ochi mari, închiși la culoare, în timp ce sorbea cafea dintr-un pahar mare, de hârtie maro. Auzim tot ce vorbesc de aici.
- Asigură-te că nu o dai în bară și înregistrează totul, a bombănit celălalt, altfel o să ne pună să mâncăm cerceii ăia la micul dejun.
- Stai liniștit. Sunt familiarizat cu echipamente de genul ăsta. Nu vom rata nici măcar o șoaptă.
- Trebuie să aflăm exact ce a descoperit doamna asta, a adăugat cel mai plinuț. Șeful a investit o grămadă de bani pentru a urmări cercetarea asta în secret.
- Cu siguranță nu va fi ușor cu toată securitatea pe care a instalat-o colonelul. Bărbatul mai slab s-a uitat spre cer ca și când ar fi într-un vis, apoi a adăugat:
- Dacă mi-ar da și numai o parte din banii ăia, aș fi undeva sub un palmier în Cuba, și singura mea grijă ar fi dacă să comand o Margarita sau o Pina Colada.
- Și poate câteva fete în bikini care să te dea cu cremă, a spus cel mai plinuț, izbucnind în râs, și dând pe jos firimiturile de pe burta care se mișca în sus și jos.

-Aperitivul ăsta e delicios. Vocea profesorului era ușor distorsionată de micul amplificator din panou.
- Trebuie să recunosc că nu mi-am imaginat că exteriorul acela dur, milităresc, ascundea un bărbat așa de sofisticat.
- Mulțumesc, Elisa. Nici eu nu aș fi zis că un academician cu o calificare atât de înaltă, poate fi pe cât de frumoasă, și prietenoasă și încântătoare, a spus colonelul, a cărui voce era cumva distorsionată, dar ușor mai scăzută.
- Ascultă-i numai cum flirtează, a exclamat bărbatul cel gras de pe scaunul șoferului. Fac pariu că ajung în pat.
- Nu-s la fel de sigur, a spus celălalt. Doctorul nostru este în mod evident o femeie inteligentă, și nu cred că o cină și un compliment ieftin sunt de ajuns pentru a-i cădea în brațe.
- Fac pariu cu tine pe zece dolari că o fac în seara asta, a spus cel gras, întinzând mâna către colegul său.
- Bine, mă prind, a agreat celălalt, strângând mâna mare care-i era oferită.
Nava spațială Theos– Obiectul misterios
Obiectul care se materializase în fața celor doi călători uimiți nu semăna cu nimic din ceea ce natura ar fi putut crea vreodată, în ciuda infinitei sale imaginații. Avea aspectul unei flori metalice cu trei petale lungi, fără tulpină, și un pistil central, ușor conic. Partea din spate a pistilului avea forma unei prisme hexagonale, a cărei bază era ușor mai mare decât cea a conului aflat în partea opusă, care servea drept suport pentru întreaga structură. Petalele rectangulare se extindeau din cele trei părți aflate la distanțe egale ale hexagonului, cu o lungime de cel puțin patru ori mai mare decât a bazei.
- Seamănă cu un fel de moară veche. Asemănătoare celor folosite în preeriile din est, acum câteva secole, a spus Petri, fără să-și ia ochii de pe obiectul afișat pe ecranul mare.
Azakis a simțit un fior pe spate. Și-a adus aminte de niște prototipuri vechi pe care Bătrânii i-au sugerat să le studieze înainte de plecare.
- Trebuie să fie o sondă spațială, a concluzionat el. Am văzut câteva din astea, cu aproximativ același aspect în vechile arhive GCS, a continuat el, grăbindu-se să extragă cât mai multe informații din N^COM, referitoare la obiect.
- O sondă spațială? A întrebat Petri, întorcându-se uimit către partenerul său de drum. Și când se presupune că am lansat-o?
- Nu cred că e a noastră.
- Nu e a noastră? Ce vrei să spui?
- Vreau să spun că nu a fost nici construită nici lansată de locuitorii plantei Nibiru.
Expresia lui Petri devenea din ce în ce mai uimită.
- Ce vrei să spui? Nu-mi spune că și tu crezi aberațiile astea cu extratereștri?
- Ce știu e că pe planeta noastră nu s-a construit așa ceva. Am verificat arhivele GCS și nimic nu corespunde obiectului din fața noastră. Nici măcar printre planurile pentru proiectele care nu au vreodată create,
- E imposibil, a strigat Petri. N^COM-ul ăla al tău cred că dereglat. Mai verifică o data.
- Îmi pare rău, Petri. Am verificat deja de două ori și sunt perfect sigur că nu e munca noastră.
Sistemul de vizualizare pe distanță scurtă a generat o imagine tri-dimensională a obiectului, reconstruind meticulos fiecare detaliu. Holograma a plutit în centrul camerei de comandă, suspendată la jumătate de metru deasupra podelei.
Petri a început să o rotească ușor, cu o mișcare a mâinii drepte, examinând cu atenție fiecare detaliu.
- Pare să fie realizat dintr-un fel de aliaj metalic cu densitate scăzută, a remarcat el, pe un ton mult mai tehnic decât cel adoptat cu câteva clipe înainte când fusese copleșit de uimire.
- Motoarele par a fi alimentate de cele trei petale. Par să fi fost acoperite cu un fel de material sensibil la lumină.
Începuse într-un final să umble la sistemele de control.
- Cred că pistilul este un fel de antena radio, și sunt sigur că prisma hexagonală este ”creierul” întregului ansamblu.
Petri mișca holograma din ce în ce mai repede, învârtind-o în toate direcțiile. S-a oprit dintr-o dată și a strigat :
- Uite-te aici. Ce crezi că este? a întrebat el, mărind o mica zonă.
Azakis s-a apropiat cât de mult a putut.
- Par a fi simboluri.
- Aș spune că sunt două simboluri, l-a corectat Petri, sau, și mai bine, un desen și patru simboluri apropiate.
Azakis căuta în continuare în N^COM, încercând să găsească ceva în GCS. Cu toate acestea, nu era absolut nimic care să se potrivească obiectului aflat în fața lor.
Desenul reprezenta un dreptunghi compus din cincisprezece linii orizontale roșii și albe. În colțul din partea stângă sus, era un alt dreptunghi cu cincizeci și două de stele albe în cinci colțuri. La dreapta erau patru simboluri:

J U N O

- Pare un fel de scriere, a ghicit Azakis. Poate simbolurile reprezintă numele celor care au creat sonda.
- Sau poate Acela e numele ei, l-a contrazis Petri. Sonda se numea ‘JUNO’, iar acel dreptunghi colorat este simbolul creatorilor săi.
- Orice ar fi, nu a fost făcut de noi, a conchis Azakis. Crezi că e posibil să existe vreo formă de viață înăuntru?
- Mă îndoiesc. Nu ceva ce cunoaștem, cel puțin. Singurul loc în care ar putea fi cineva este capsula din spate, și aceea e prea mica pentru a găzdui o ființă.
Chiar în timp ce vorbea, Petri deja începuse să scaneze sonda, căutând semne de viață înăuntrul ei. După câteva momente, o serie de simboluri au apărut pe ecran, și a încercat repede să le traducă pentru prietenul său.
- Senzorii noștri nu au detectat niciun semn de viață înăuntru. Nu pare să fie nicio armă, de asemenea. Dintr-o analiză preliminară, aș spune că este un fel de navă iscoadă, care explorează partea mediană a sistemului solar, în căutarea a cine știe ce.
- Posibil, a fost de acord Azakis. Dar întrebarea care trebuie să ne-o punem este: ”Cine a trimis-o?”
- Păi, dacă excludem prezența extratereștrilor misterioși, aș spune că singurii capabili să construiască așa ceva, ar fi vechii noștri ”prieteni tereștri”.
- Ce vrei să spui? Ultima data când am plecat, călătoreau încă pe cai. Cum ar fi putut ajunge la un asemenea nivel de dezvoltare într-o perioadă așa de scurtă? Să trimiți o sondă prin spațiu, nu-i puțin lucru.
- Perioadă scurtă? a spus Petri, uitându-se fix în ochii lui. Nu uita că, pentru ei, au trecut 3600 de ani de atunci. Dat fiind faptul că durata lor medie de viață este cincizeci, maxim șaizeci de ani, au trecut cel puțin șaizeci de generații. Poate au devenit mai inteligenți decât ne-am imaginat.
- Și probabil din cauza asta erau Bătrânii atât de îngrijorați de misiunea asta. Se așteptau la asta, sau aveau măcar în vedere posibilitatea.
- Păi ar fi putut să ne spună și nouă ceva. Numai văzând chestia asta aproape am făcut un atac de cord.
- E doar o speculație, a spus Azakis, frecându-și bărbia cu degetul mare și arătătorul, dar pare să aibă sens. O să încerc să-i contactez pe Bătrâni. Să văd dacă pot obține mai multe informații de la ei, asta dacă le dețin și ei. Între timp, încearcă să afli cât mai multe despre chestia asta. Analizează-i cursul curent, viteza, masa etc etc și încearcă să faci niște predicții privind destinația, când a plecat și orice date a înregistrat. Vreau să știu cât mai multe despre ce ne așteaptă acolo.
- Bine, Zak, a spus Petri, în timp ce holograme colorate cu un număr infinit de numere și formule pluteau în jurul lui.
- Și nu uita să analizezi partea pe care ai identificat-o ca fiind antena. Dacă este ceea ce spui, va putea transmite și recepționa. N-o să fiu prea fericit să aflu că întâlnirea noastră a fost deja comunicată celor care au trimis sonda.
Spunând acestea, Azakis s-a îndreptat spre cabina sa H^COM, singurul loc de pe navă echipat pentru comunicații la distanță mare. Se afla între porțile optsprezece și nouăsprezece ale modulelor interne de transfer. Ușa s-a deschis cu un șuierat ușor iar Azakis s-a strecurat în cabina îngustă
Dumnezeu știe de ce au făcut-o așa de mica… s-a întrebat el, încercând să se așeze în locul la fel de îngust, care se cobora automat. Poate nu doreau s-o folosim prea des...
În timp ce ușa se închidea în spatele lui, a început să dea o serie de comenzi panoului din fața sa. A durat câteva secunde până la stabilizarea semnalului. Dintr-o dată, pe afișajul holografic asemănător celui din camera sa, s-a conturat figura ridată a superiorului Bătrânilor.
- Azakis, a spus bătrânul, zâmbind și ridicând o mână osoasă în semn de salut. Ce te face să suni un biet bătrân cu asemenea urgență?
Nu a reușit niciodată să afle vârsta exacta a superiorului său. Nimănui nu-i era permisă cunoașterea unei asemenea informații sensibile despre Bătrâni. Era clar că fuseseră martorii multor rotații în jurul soarelui. Cu toate acestea, ochii săi se mișcau necontenit cu mai multă vitalitate chiar decât a sa.
- Am intrat în contact cu ceva surprinzător, cel puțin pentru noi, a început Azakis, fără prea multă introducere, uitându-se fix în ochii interlocutorului. Aproape ne-am ciocnit cu un obiect neidentificat, a continuat el, studiind expresia figurii Bătrânului.
- Un obiect? Spune-mi mai multe, băiete.
- Petri îl analizează încă, dar credem că e posibil să fie un fel de sondă, și suntem siguri că nu este a noastră. Ochii Bătrânului s-au mărit. Până și el părea surprins.
Am găsit niște simboluri caudate gravate pe carenă într-o limbă pe care nu o cunoaștem, a adăugat el. Vă trimit toate informațiile.
Pentru o clipă, Bătrânul a părut absent. Folosindu-și O^COM a analizat fluxul de informații care transmis.
După câteva clipe lungi, și-a întors privirea spre Azakis. În cele din urmă, pe un ton lipsit de emoție, a spus:
- Voi convoca o întâlnire de urgență a Consiliului Bătrânilor. Totul îmi indică faptul că deducțiile voastre inițiale sunt corecte. Dacă este așa, va trebui să ne revizuim planurile în cel mai scurt timp.
- Voi aștepta instrucțiuni, și spunând aceasta, Azakis a întrerupt comunicarea.
Nasiriyya – Cina
Colonelul și Elisa goleau deja al treilea pahar de șampanie, iar atmosfera dintre ei devenise în mod clar mult mai relaxată.
- Sincer, Jack, Masgouf- ul ăsta este delicios. Nu o să reușesc să mănânc tot. E o porție imensă.
- Da, chiar este extraordinar. Ar trebui să complimentăm bucătarul.
- Poate ar trebui să mă căsătoresc cu el, ca să poată găti pentru mine, a spus Elisa râzând poate prea tare. Alcoolul își făcea deja efectul.
- Nu. Va trebui să aștepte la rând. Eu am fost primul. Riscase o glumă, sperând să nu fi fost prea deplasată. Elisa s-a prefăcut să nu observe și a continuat să ronțăie sturionul.
- Și chiar nu ești căsătorit?
- Nu. Nu am avut timp pentru asta.
- Ce scuză tristă, a răspuns ea, aruncându-i o privire șmecheră.
- Ei bine, am fost foarte aproape o data, dar viața de armată nu se împacă prea bine cu căsătoria. Și tu? a adăugat el, deviind de la un subiect care era încă dureros pentru el. Ai fost căsătorită vreodată ?
- Glumești? Cine ar suporta o femeie care-și petrece majoritatea timpului umblând în jurul lumii, săpând ca o cârtiță sub pământ și căreia îi face plăcere să pângărească morminte vechi de mii de ani?
- Am înțeles, a spus Jack, zâmbind cu amărăciune. E evident că nu ești făcută pentru căsătorie. Și, ridicând paharul, a rostit un melancolic ”În cinstea noastră”.
Chelnerul a sosit aducând câteva Samoons
proaspăt scoase din cuptor, întrerupând, din fericire, acel moment de tristețe.
Recunoscător pentru această întrerupere, Jack a încercat să-și alunge rapid câteva amintiri care-i veniseră brusc în minte. Erau povești deja îngropate. În acest moment, era în compania unei femei frumoase, și trebuia să fie atent la ea. Nu era o treabă prea dificilă.
Muzica ambientală era numai bună. În lumina celor trei lumânări amplasare în centrul mesei, Elisa arăta splendid. Părul ei avea accente aurii și arămii iar pielea ei fină era bronzată de soare. Ochii pătrunzători erau de un verde profund. Folosindu-se de buzele moi încerca să tragă o bucată de sturionde pe osul pe care îl ținea între degete. Incredibil de sexy.
Elisa nu avea de gând să lase să-i scape momentul de slăbiciune al colonelului. A pus osul pe marginea farfuriei și și-a lins sosul de pe degete cu o nonșalanță aparentă. Coborându-și capul, s-a uitat al el cu atâta intensitate încât Jack simțea că-i zboară inima din piept și-i aterizează pe farfurie.
Dându-și seama că nu mai deținea controlul situației, colonelul a încercat să-și revină. Nu mai avea vârsta la care să se poarte ca un băiețandru lovit de amor, dar era ceva incredibil de atrăgător la ea.
Inspirând adânc, și-a șters fața cu mâinile și a încercat să spună:
- Crezi că reușim să terminăm și ultima bucată?
Ea a zâmbit, a luat cu delicatețe ultima bucată de sturion și, aplecându-se, a dus-o spre gura lui. În acea poziție, decolteul rochiei s-a deplasat ușor, dezvăluindu-i sânii generoși. Jack, vizibil jenat, a luat numai o îmbucătură. Nu a reușit, însă, să evite atingerea buzelor lui de către degetele ei. Și-a dat seama că este tot mai emoționat. Elisa se juca cu el precum o pisică o face cu un șoarece iar Jack nu reușea să se apere.
Apoi, luând aerul unei fetițe inocente, s-a reașezat în scaun ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic și i-a făcut un semn chelnerului înalt și slab, care a sosi imediat.
- Cred că e timpul pentru niște ceai de nucșoară. Ce spui, Jack ?
Încă încercând să-și revină din incidental anterior, a bâlbâit ceva:
- Ăăăă, da. Sigur. Îndreptându-și sacoul, a încercat să adopte un ton mai relaxat, adăugând:
- Mi se pare că este bun pentru digestie.
Și-a dat seamă că spusese ceva ridicol, dar nu-i venise altceva în minte pe moment.
- Totul este foarte drăguț, Jack. A fost o seară plăcută. Dar să nu uităm motivul pentru care ne-am întâlnit. Trebuie să-ți arăt ceva, nu?
În acele momente, colonelul se gândea la orice numai la muncă nu. Dar avea dreptate, totuși. Miza era mult mai importantă decât un flirt prostesc. Adevărul este, însă, că nu i se părea prostesc deloc acel flirt.
- Desigur, a spus el, încercând să-ți recupereze expresia autoritară. Abia aștept să aflu ce ai descoperit.

În acel moment, bărbatul cel gras din mașină, care ascultase totul, a strigat:
- Ce ticăloasă! Toate femeile-s la fel. Întâi te lasă să crezi că îți dau luna de pe cer, și după aia te lasă baltă ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.
- Cred că ăia zece dolari ai tăi se vor odihni curând în buzunarul meu, a spus tipul mai slab, urmându-și comentariul de un râs sănătos.
- Sincer să fiu, puțin îmi pasă cine ajunge în pat cu profesorul. Nu uita că suntem aici numai ca să aflăm ce știe. În timp ce încerca să-și găsească o poziție mai confortabilă în scaun, din cauza unei dureri de spate care-l încerca, a adăugat:
- Ar fi trebuit să găsim o modalitate de a plasa o camera în blestematul de restaurant.
- Da, eventual chiar sub masa. Așa am fi avut o priveliște a coapselor ei.
- Ce idiot! Care tâmpit te-a ales pentru misiunea asta?
- Șefu’, amice. Și te-aș sfătui să nu-l insulți. Știe multe despre dispozitivele de ascultare și este posibil să fi montat microfoane și în mașina asta.
Tipul cel mare s-a cutremurat. Pentru o clipă, a crezut că i s-a oprit inima. Voia să-și construiască o carieră, iar insultarea superiorului său direct nu era chiar cea mai inspirată mișcare în acest sens.
- Termină cu tâmpeniile, a spus el, încercând să pară serios și profesional. Concentrează-te să terminăm treaba și hai să ne întoarcem la bază cu ceva concret. Zicând acestea, se uita în noaptea adâncă, într-un punct fix nedefinit prin parbrizul ușor aburit al mașinii.

Elisa și-a scos mult-iubitul calculator din geantă. L-a așezat pe masa și a început să deruleze printre poze. Colonelul, a cărui curiozitate fusese trezită, a încercat să se concentreze pe ceva, dar nu-i permiteau unghiurile. Găsind ceea ce căuta, s-a ridicat și a s-a mutat lângă el.
- Acum, zise ea, fă-te confortabil, e o poveste lungă. O să încerc să o rezum cât de mult posibil.
Derulând rapid în josul ecranului, a găsit o poză cu o tabletă gravată cu desene ciudate și scrieri cuneiforme.
- Aceasta este o poză a uneia dintre tablele găsite în mormântul regelui Baldwin al II-lea al Ierusalimului, a continuat Elisa. Se crede că este primul care ar fi deschis Peștera Macpela, cunoscută și ca Peștera Patriarhilor, în 1119. Acolo se crede că ar fi îngropați Abraham și fiii săi Isac și Iacob. Aceste morminte subterane au fost descoperite sub clădirea cunoscută azi ca și Moscheea, sau Sanctuarul lui Abraham în Hebron, pe Malul Vestic. Ajunsă aici, i-a arătat o poză cu moscheea.
- În interiorul acestor morminte, pe lângă multe alte lucruri, regele a găsit un set de table care ar fi aparținut lui Abraham. Se crede chiar că reprezintă un fel de jurnal ținut de acesta, în care înregistra cele mai importante evenimente ale vieții sale.
- Observațiile sale de călătorie, a sugerat Jack, sperând să facă o impresie bună.
- Într-un fel, da. Pentru cineva care a trăit în acea perioadă istorică, a scris destul de mult în timpul călătoriilor sale.
A derulat la o altă poză și a continuat explicațiile. Cei mai mari experți în limbaj și reprezentări grafice ai timpurilor noastre au încercat să traducă scrierile de pe tablete. Evident, părerile sunt împărțite referitor la anumite aspecte, dar toți sunt de acord că asta – a continuat ea, mărind detaliul unei poze- poate fi interpretat ca ”vas”, sau ”cupa zeilor”. Urmează apoi cuvintele ”înmormântare”, ”secret” și ”protecție” care sunt, de asemenea, clare.
Jack începea să fie ușor confuz, dar continua să dea din cap aprobator, pentru a o convinge pe Elisa că înțelegea totul perfect. Ea s-a uitat o clipă la el apoi a continuat.
- Pe de altă parte, acest simbol – adaugă ea, ajustând ecranul pentru a face imaginea cât mai clară cu putință, ar reprezenta, după părerea unora, un mormânt, mormântul unui zeu. În timp ce partea aceasta descrie cel mai probabil pe unul dintre zei avertizând sau chiar amenințând oamenii adunați în jurul lui.
Colonelul, parțial din cauza alcoolului, parțial din cauza parfumului puternic al Elisei, și poate, parțial din cauză că era pierdut în ochii ei, nu mai era atent la ceea ce spunea. Cu toate acestea, continua să dea din cap, ca și cum totul era foarte clar.
- Altfel spus, a zis Elisa, care a observat că Jack devenea din ce în ce mai uimit, experții au interpretat conținutul acestei tablete ca fiind o descriere a unui eveniment confirmat că ar fi avut loc în perioada lui, pe care presupusul zeu, sau generic vorbind, zeii, le-ar fi ascuns sau îngropat lângă unul dintre morminte. Era ceva de foarte mare valoare, cel puțin pentru ei.
- Pare așa, o concluzie cumva sub înțeleasă, a spus Jack, încercând să aibă ceva de spus asupra chestiunii. Să spui că un obiect valoros a fost îngropat lângă mormântul zeilor. Nu e ca și cum ar fi oferit coordinate GPS. Poate face referire la orice, oriunde.
- Ai dreptate, dar toate inscripțiile, mai ales cele care datând de atât de demult, trebuie să treacă printr-un proces de interpretare și punere în context. Asta este treaba experților. Și eu sunt unul dintre ei, apropos. În timp ce spunea asta, se prefăcea că este un model care poza pentru aparatele ziariștilor.
- Bine, bine. Știu cât ești de inteligentă. Dar acum, încearcă te rog să clarifici asta și pentru noi, muritorii de rând.
Redevenind serioasă, Elisa a continuat:
- În esență, în urma analizei și comparării diverselor descoperiri istorice, inclusiv fapte, legende, zvonuri și așa mai departe, marile minți ale lumii au ajuns la concluzia că există un sâmbure de adevăr în această reconstrucție. În baza acestei concluzii, au mobilizat arheologi din toată lumea în căutarea misteriosului obiect.
- Care este însă amestecul ELSAD în toată povestea asta? Colonelul începea să-și recapete funcțiile intelectuale. Mi-au spus că această cercetare are drept scop recuperarea unor artefacte extraterestre imaginare.
- Și poate că așa este, i-a răspuns Elisa. Credința cea mai răspândită acum, este că acești „zei”, care în timpuri străvechi umblau pe Pământ, nu erau altceva decât umanoizi de pe o planetă aflată în afara sistemului nostru solar. Datorită superiorității tehnologice, mai ales în medicină și știință, este foarte posibil să fi fost confundați cu niște zeități capabile să înfăptuiască miracole.
- Înțeleg, a întrerupt-o Jack. Dacă ar fi să cobor dintr-un elicopter de luptă Apache în mijlocul Amazonului și aș începe să lansez rachete, aș putea fi și eu confundat cu un zeu nervos.
- Acesta este și efectul pe care ei l-ar fi avut asupra oamenilor acelor vremuri. Sunt unii care cred chiar că acești extratereștri ar fi implantat o sămânță de inteligență în Homo Erectus, transformându-i astfel, în doar câteva mii de ani, în ceea numim azi Homo sapiens sapiens.
Elisa s-a uitat cu atenție la colonel, a cărui expresie era una de uimire, și a decis să dea o lovitură sub centură.
- Ca să fiu sinceră, m-aș fi așteptat ca, fiind persoana responsabilă de misiune, să fii mai bine informat.
- Și eu aș fi crezut asta, a izbucnit Jack. Evident, persoanele cu autoritate urmează o filozofie de tipul ”cu cât se spune mai puțin cu atât mai bine”. Furia începea să ia locul fostei atitudini siropoase.
Simțind asta, Elisa și-a pus calculatorul pe masa și și-a apropiat atât de mult fața de cea a colonelului, încât acesta și-a ținut respirația preț de o secundă, crezând că intenția ei este să-l sărute.
- Și acum, partea cea mai bună, a spus ea.
Întorcându-se la locul ei cu o mișcare rapidă, i-a arătat o altă poză.
- În timp ce majoritatea s-a aruncat în căutarea faimosului ”mormânt al zeilor”, mergând să scotocească piramidele Egiptului, morminte ale zeilor prin excelență, eu am o interpretare diferită a gravurilor de pe tabletă, pe care o cred cea corectă. Uită-te la asta, i-a spus ea, arătându-i o imagine care înfățișa un text conform propriei interpretări.

Cei doi amici care ascultau conversația participanților la cină ar fi dat orice să poată vedea pozele care-i erau arătate colonelului.
- La naiba, a strigat cel gras. Trebuie să punem mâna pe dis- pozitivul ăla mobil.
- Să sperăm că măcar unul dintre ei citește cu voce tare, a răspuns partenerul mai slab.
- Să sperăm că se va termina în curând ”cina asta romantică”. M-am săturat să stau afară pe întuneric, și, în plus, sunt rupt de foame.
- Rupt de foame ? Cum adică ? Tocmai ce mi-ai mâncat porția de sandvișuri.
- Nu pe toată, amice. A mai rămas unul și am de gând să-l înfulec. Foarte încrezător, s-a întors să-l scoată din punga de pe scaunul din spate. Răsucindu-se însă, genunchiul său a atins butonul de pornire al sistemului de înregistrare, care a scos un sunet slab și apoi s-a oprit.
- Idiotule! Vrei să atragi atenția asupra noastră? Tipul mai slab s-a grăbit să re-pornească instrumentul.
- Acum va trebui să re-pornesc sistemul și asta va dura cel puțin un minut. Roagă-te să nu spună ceva important, altfel îți trimit fundul ăsta mare în Golful Persic!
- Scuze, a zis tipul cel gras cu o voce înceată.
- Cred că e timpul să te apuci de o cură de slăbire.
“Zeii au îngropat recipientul cu prețiosul conținut în partea de sud a templului, poruncindu-le oamenilor să nu se atingă de el până la întoarcerea lor, de teama unei calamități teribile care s-ar abate altfel asupra popoarelor. Patru gardieni strălucitori au fost poziționați acolo pentru a apăra locul.”

- Asta este traducerea mea, a spus Elisa cu mândrie: după părerea mea, numele corect pentru asta nu e ”mormânt” ci ”templu”, iar Ziqqurat din Ur, unde a avut loc cercetarea mea, nu este altceva decât un templu dedicat zeilor. Există cu siguranță mai multe Ziqqurat în zona aceasta, dar niciuna dintre ele nu este atât de aproape de casa care a aparținut persoanei care se presupune că este cea care a gravat tabletele: dragul nostru Abraham.
- Foarte interesant. Colonelul cerceta textul. Locul pe care toată lumea l-a identificat ca fiind ”Casa lui Abraham” se află la numai câteva sute de metri de templu.
- De asemenea, a continuat Elisa, dacă aceste ființe erau într-adevăr extratereștri, imaginează-ți cât de valoros ar putea fi acest ⹂vas” pentru armată. Poate chiar mai important ca ”prețiosul conținut”.
Jack a rămas gânditor o vreme, apoi a răspuns:
- Acesta explică interesul ELSAD în asta. Recipientul îngropat ar putea fi mai mult decât un recipient din lut.
- Bravo! Și acum, momentul adevărului, a spus Elisa teatral.
Doamnelor și domnilor, vă prezint descoperirea de azi dimineață.
A atins ecranul și a apărut o nouă poză.
- Dar e același simbol ca și cel de pe tabletă, a exclamat Jack.
- Exact. Dar am făcut poza asta abia azi, a răspuns Elisa, simțindu-se tare mândră de sine. Se pare că Abraham a folosit același simbol pentru reprezentarea ”zeilor” pe care l-au folosit și sumerienii: o stea cu douăsprezece planete în jurul ei și, întâmplător, este același pe care l-am găsit gravat pe capacul ”recipientului” pe care suntem pe cale să-l dezgropăm.
- E posibil să nu însemne nimic, a spus Jack. Poate e doar o coincidență. Simbolul ăla poate avea o mie de semnificații.
- Așa crezi? Ce zici de ăsta? Ce crezi că este ? a întrebat ea, arătându-i o ultimă poză. Am făcut poza asta din afara recipientului, folosind echipamentul portabil cu raze X.
Jack nu putea decât să privească, plin de uimire cu ochii mari.
Nava spațială Theos– Analiza datelor
Petri era încă prins de analiza lui asupra sondei la întoarcerea lui Azakis pe punte.
- Au spus că o să revină ei, a spus el.
- Adică o să discute între ei, a observat Petri cu amărăciune.
- Ne-am cam așteptat la asta, nu? a răspuns Azakis, cu o bătaie ușoară pe umărul prietenului său. Ce poți să-mi spui despre bucata asta de metal ?
- Cu excepția faptului că doar o porțiune foarte mica a carenei a scăpat cu vopseaua intactă, te asigur că nu s-a transmis niciun mesaj de pe prietenul nostru cu trei lame. Sonda pare să fi fost concepută cu unicul scop de a studia corpurile celeste. Un fel de călător spațial singuratic, care înregistrează date și le transmite periodic către bază. A indicat câteva detalii ale antenei în holograma care plutea prin încăpere.
- Probabil am trecut pe lângă ea prea repede pentru a ne înregistra prezența, a spus Azakis.
- Nu doar asta, prietene. Instrumentele sale de la bord sunt programate să analizeze obiecte aflate la distanțe de sute de mii de kilometric. Noi am trecut atât de aproape încât, dacă nu am fi fost într-un gol de aer, jetul nostru de curent ar fi învârtit-o ca pe o pălărie
- Și acum că ne-am îndepărtat, crezi că ne-ar putea detecta prezența?
- Mă îndoiesc sincer. Suntem prea mici și prea rapizi pentru a fi de interes pentru ei.
- Foarte bine, spuse Azakis. Avem totuși și vești bune.
- Am încercat să analizez metoda de transmisie a datelor de pe sondă, a continuat Petri. Nu pare să fie echipată cu tehnologia noastră de ”vortex de lumină”. Folosește încă un sistem vechi de modulare a frecvenței.
- Nu e cel folosit de predecesorii noștri înaintea Marii Revoluții
? a întrebat Azakis.
- Exact. Nu era prea eficient, dar pentru o perioadă lungă de timp ne-a permis să facem schimb de informații pe toată planetă, și, în mod cert, ne-a ajutat să ajungem unde suntem.
Azakis s-a așezat în scaunul de comandă, rozându-ți degetul într-un moment de gândire, apoi a spus:
- Dacă acesta este sistemul de comunicații folosit acum, poate putem recepționa, de asemenea, unele dintre transmisiile lor.
- Speri să vezi ce fel de filme porno fac? a glumit Petri, scoțând limba în partea stângă a gurii.
- Termină cu prostiile. În schimb, mai bine ai încerca să adaptezi sistemul secundar de comunicație tehnologiei lor. Vreau să fim cât mai bine pregătiți cu putință când ajungem acolo.
- Am înțeles. Mă gândesc că o să stau câteva ore în compartimentul ăla îngrămădit.
- Ce-ai zice să mâncăm ceva mai întâi? a sugerat Azakis, anticipând următoarea întrebare a prietenului său, care, s-a gândit el, ar fi urmat cât de curând.
- E prima chestie inteligentă pe care ai spus-o azi, a răspuns Petri. Toată agitația mea mi-a deschis pofta.
- În ordine. Luăm o pauză, dar e rândul meu să decid ce mâncăm. Ficatul ăla Nebir pe care l-ai ales ieri mi-a căzut atât de greu de am crezut că o să prindă rădăcini în stomac.
Zece minute mai târziu, în timp ce cei doi călători erau încă ocupați cu servirea mesei, un tânăr inginer din camera de comandă a Misiunii NASA de pe Pământ înregistra o modificare ciudată a cursului sondei pe care o monitoriza.
- Domnule, s-ar putea să avem o problem, a spus el în microfonul atașat setului de căști, care atârna la câțiva centimetri de gura lui.
- Ce fel de problemă? a întrebat îngrijorat inginerul responsabil de misiune.
- Dintr-un motiv necunoscut, Juno tocmai s-a abătut ușor de la traiectoria stabilită.
- S-a abătut? Cu cât? Din ce cauză? Deja simțea cum îl încearcă o transpirație rece. Costul misiunii era enorm. Nimic nu trebuia să decurgă prost.
- Analizez acum informațiile. Telemetria indică o deviație de 0.01 grade fără nicio explicație aparentă. Totul pare să funcționeze normal.
- Poate a dat peste un fragment de rocă, a încercat inginerul mai în vârstă. Nu e așa departe de centura de asteroizi.
- Juno e pe orbita lui Jupiter, și nu ar trebui să fie niciun asteroid, i-a răspuns colegul său mai tânăr într-o doară.
- Păi și atunci ce s-a întâmplat? Înseamnă că este un fel de defecțiune. După câteva clipe de gândire a spus:
- Vreau câteva verificări pentru toate instrumentele de la bord, a ordonat el, oprind comunicarea.
Inginerul mai tânăr și-a dar brusc seama de cât de mare era răspunderea ce tocmai îi fusese dată. Și-a văzut propriile mâini tremurând, dar a ales să le ignore. Cu ajutorul unui coleg, a efectuat o verificarea diferențiată a sondei, sperând să fie totul bine. Calculatorul a început să ruleze programele de control secvențial, și în câteva minute rezultatul analizei a apărut pe ecran.
Verificare completă. Toate instrumentele operaționale.

- Totul pare în regulă, a remarcat colegul său.
- Păi și atunci ce naiba s-a întâmplat? Dacă nu găsim ceva în următoarele două minute, șeful ne va face la amândoi fundul arșice. Într-o stare febrilă, a început să tasteze comenzi pe tastatura din fața sa.
Nimic. Totul funcționa perfect.
Trebuia cu orice preț să găsească ceva, și încă repede. A început să bată cu degetele în birou. A continuat așa timp de zece secunde, apoi a decis să recurgă la prima regulă nescrisă a manualului de conduită la locul de muncă: să nu-ți contrazici șeful niciodată.
Pornindu-și microfonul a spus:
- Ași avut dreptate, șefu. A fost un mic asteroid Troian care a deraiat ușor sonda. Din fericire nu a fost o lovitură directă. A trecut doar foarte aproape. Evident, asteroidul a exercitat o ușoară atracție gravitațională către Juno, făcând-o să devieze ușor de la traiectorie. Vă trimit acum datele, a spus el, ținându-și respirația.
După o perioadă interminabilă de timp, s-a auzit în cască vocea mândră a superiorului său:
- Eram sigur. Măi băiatule, nu poți înșela instinctele unui bătrân lup de mare. Apoi a adăugat:
- Încearcă să activezi motoarele sondei și să-i corectezi cursul. Nu voi accepta greșeli. Spunând acestea, a oprit comunicarea. După un moment, a revenit și a adăugat:
- Ai făcut o treabă bună, fiule.
Tânărul inginer și-a dat seama că-i revenise culoarea. Inima-i bătea atât de tare încât își auzea pulsul în urechi. În fond, era singura explicație corectă posibilă. Întorcându-se către colegul său, i-a făcut semn că e totul în ordine. Celălalt s-a relaxat, și i-a făcut cu ochiul. Scăpaseră, cel puțin pentru moment.
Nasiriyya – După cină
Sistemul de înregistrare s-a reactivat cu un sunet ușor. Vocea profesorului se auzea dinnou în mica boxă din interiorul aparatului.
- Cred că e timpul să plecăm, Jack. Trebuie să mă trezesc devreme dimineață pentru a continua săpăturile.
- În ordine, a răspuns colonelul. Merg să-i mulțumesc bucătarului și plecăm.

- Pentru Dumnezeu! a strigat cel mai slab dintre ascultători. Din cauza ta am pierdut cea mai importantă parte.
- Ei, haide. Nu am făcut-o intenționat, a răspuns cel gras, defensiv. Putem spune oricând că a fost o defecțiune de sistem și că nu am reușit să înregistrăm toată conversația.
- Mereu trebuie să curăț după tine, s-a plâns celălalt.
- O să-mi mulțumești. Am deja un plan pentru a pune mâna pe dispozitivul portabil. Strângându-și nasul cu degetul mare și arătătorul a continuat :
- Intrăm deseară în camera ei și copiem toate datele fără ca ea să observe măcar.
- Și ce facem dacă se trezește? Îi cântam un cântec de leagăn?
- Nicio grijă, prietene. Am câțiva ași în mânecă, a răspuns el, îngustându-și privirea.

Între timp, Jack și Elisa se pregăteau să părăsească restaurantul. Colonelul și-a pornit dispozitivul manual de comunicare și a vorbit cu însoțitorul.
- Suntem pe cale să ieșim.
- E liniște afară, colonele, a răspuns o voce în cască.
Precaut, colonelul a deschis ușa clădirii și a scanat zona din jurul său. Soldatul care o însoțise mai devreme pe Elisa era încă lângă mașina de afară.
- Poți să pleci, fiule. O duc eu înapoi pe dr Hunter.
Soldatul a rămas în poziție de drepți, a salutat, apoi, spunând ceva în dispozitivul său de comunicare, a dispărut în umbrele nopții.
- A fost o seară superbă, Jack, a spus Elisa în timp ce plecau. A inhalat profund aerul proaspăt al serii, și a adăugat:
Demult nu am mai petrecut așa o seară. Mulțumesc foarte mult, a spus ea, cu unul dintre frumoasele sale zâmbete.
- Haide. Nu suntem în siguranță așa expuși, și spunând acestea, i-a deschis ușa mașinii și a ajutat-o să intre.
Cu colonelul la volan, mașina mare și închisă la culoarea s-a îndepărtat repede, lăsând un nor de praf considerabil în urma sa.
- Și eu m-am simțit bine. Nu aș fi crezut că o seară cu un ”profesor îngâmfat” poate fi atât de distractivă.
- Îngâmfată? Asta cred oamenii? s-a întors, prefăcându-se a fi jignită.
- Da, îngâmfată. Dar, de asemenea, și foarte înțelegătoare, inteligentă și în mod cert, sexy. Văzând că se uită în altă parte, a profitat de moment și i-a mângâiat părul de pe ceafă.
Contactul i-a produs o serie de furnicături pe coloană. Nu putea ceda atât de repede, se gândea ea. Dar nu se putea abține să nu anticipeze ceva. Nedorind să spună ceva, și-a permis să se bucure de acel scurt masaj liniștitor. Jack, încurajat de lipsa de reacție în urma gestului său, a continuat să-i mângâie părul o vreme. Brusc, și-a coborât mâna pe umărul ei, apoi a coborât-o pe brat, ajungând la vârfurile degetelor. Uitându-se în continuare pe geam, i-a luat mâna și a strâns-o cu putere. Era o mână mare, puternică. Contactul a făcut-o să se simtă în siguranță.
Nu prea departe, o altă mașină urmărea cuplul, pasagerii încercând să tragă cu urechea la un nou dialog interesant
- Cred că cei zece dolari vor ajunge în buzunarul meu, amice, a spus cel gras. O duce la hotel, ea o să-l invite să mai bea ceva, și aia va fi.
- Sper să nu se termine așa, altfel cum o să mai copiem datele de pe dispozitivul mobil?
- Fir-ar. Nu m-am gândit la asta.
- Niciodată nu te gândești la altceva în afară de ceva pentru stomacul tău nesătul.
- Haide, nu-i lăsa să se îndepărteze prea mult, a spus cel gras, ignorând provocarea. Nu vreau să pierdem dinnou semnalul.
Pentru o perioadă, au rămas ținându-se de mână, fără să spună nimic, uitându-se afară. Hotelul se apropia tot mai mult și Jack începea să se simtă ciudat. Nu era prima data când ieșea cu o femeie, dar în seara aceea simțise că i-a revenit timiditatea care îl chinuise în tinerețe. Credea că trecuse peste ea. S-a simțit paralizat de contactul prelungit. Poate ar fi putut spune ceva care să spargă tăcerea stânjenitoare, dar, din teamă că orice ar spune ar distruge momentul magic, a ales să amâne momentul.
Era recunoscător pentru cutia automată de viteze care-i permitea să schimbe vitezele fără să-și miște mâna în timp ce conducea în noapte.
În ce-o privește pe Elisa, începuse să se gândească, pe rând, la așa-zișii bărbați din viața ei. Atâtea povești, vise, planuri, atâta bucurie și fericire, care mereu s-au sfârșit în decepții, amărăciune și durere. Era ca și cum destinul luase deja o decizie pentru ea. Pe plan profesional, era clar că avusese o viață plină de satisfacții și recunoaștere, dar părea să știe că nu va fi nimeni lângă ea cu care să împartă asta. Acum era acolo, într-o țară străină, călătorind de mână cu un bărbat, pe care, până în acel moment, în văzuse doar ca pe un simplu obstacol în calea planurilor ei, dar care se purta foarte tandru și afectuos cu ea. Nu o dată se întrebase ce ar trebui să facă.
- E totul în ordine? a întrebat Jack, îngrijorat să-i vadă ochii tot mai umezi.
- Da. Mulțumesc, Jack. Doar un moment de tristețe. Va trece curând.
- E din cauza mea? a întrebat colonelul îngrijorat. Am zis sau am făcut ceva greșit?
- Nu, chiar din contra, a răspuns ea brusc. Apoi, cu cea mai catifelată voce a adăugat:
- Stai aproape de mine, te rog.
- E în ordine. Sunt aici. Nu trebuie să-ți faci griji pentru nimic. Nu o să las să ți se întâmple nimic, da ?
- Mulțumesc. Mulțumesc mult de tot, a spus Elisa, în timp ce încerca să-și șteargă lacrimile care-i cădeau pe obraji. Chiar ești deosebit. Jack a rămas tăcut, ținându-i mâna și mai puternic.
Semnul hotelul apăruse la capătul drumului. Au mers de la un capăt la altul în tăcere. În cele din urmă, colonelul a încetinit și a oprit în fața intrării. Cei doi s-au privit intens. Timp de câteva momente niciunul nu a îndrăznit să vorbească. Jack știa că el trebuie să facă prima mișcare, dar Elisa i-a luat-o înainte.

Конец ознакомительного фрагмента.
Текст предоставлен ООО «ЛитРес».
Прочитайте эту книгу целиком, купив полную легальную версию (https://www.litres.ru/pages/biblio_book/?art=40850613) на ЛитРес.
Безопасно оплатить книгу можно банковской картой Visa, MasterCard, Maestro, со счета мобильного телефона, с платежного терминала, в салоне МТС или Связной, через PayPal, WebMoney, Яндекс.Деньги, QIWI Кошелек, бонусными картами или другим удобным Вам способом.