Главная страница | Современная русская литература | Pisicul pe nume Titi și alte povestiri

Pisicul pe nume Titi și alte povestiri
Lidia Ruban
Copiii care le cer părinților o pisicuță, vor înțelege tristețea și durerea mea.<…> Numele meu este Lidia. Fiica mea iubită, Nadejda, mă ajută să scriu această carte pentru tine și a desenat desenele cu mult drag. Nadiușa adoră aceste istorioare. De aceea am decis să împărtășim aceaste amintiri cu voi.Două istorioare din aceactă culegere au fost editate mai devreme:«Pisicul pe nume Titi» co-autor – Camenscaia Nadejda – editată în anul 2023«Pisicuța pe nume Șira» – editată în anul 2024.

Pisicul pe nume Titi și alte povestiri

Lidia Ruban

Illustrator Nadejda Camenscaea
Translator Lidia Ruban

© Lidia Ruban, 2024
© Nadejda Camenscaea, illustrations, 2024
© Lidia Ruban, translation, 2024

ISBN 978-5-0064-2492-0
Created with Ridero smart publishing system
Ecou din copilărie:
– Ah, cum zboară anii…
Și nu vei crede niciodată…
Ceea ce ni se părea atât de departe…
A și trecut deja, dar asta este viața!

1. Un cățeluș loial!
Asta s-a întâmplat în tinerețea mea. Numele meu este Lydia. Numele câinelui meu iubit este Balonel. Tocmai terminasem cursurile de operator la calculator și am venit să lucrez într-o bibliotecă rurală. Câinele meu era rasă de spaniel, cu urechi cu bucle frumoase, alb cu negru, urechi negre, frunte albă, nas negru, câteva pete negre pe spate și toate cele patru labe – ca și cum ar fi purtat cizme albe. El este tot pufos și creț.
I-i făceam baie și- l piertănam regulat. Îmi iubeam foarte mult câinele credincios și loial. Prietenii mi l-au dăruit și l-am tratat cu mare grijă și dragoste!
Îi plăcea foarte mult să meargă cu mine. Dacă mergeam undeva în autobuz, îi spuneam să se întoarcă acasă, iar el se întorcea.
Dar în această zi caldă și însorită de vară, am pierdut autobuzul și a trebuit să merg pe jos doi kilometri până la autostrada centrală, unde trec mai multe autobuze spre centrul nostru regional. Balonel a mers cu mine ca de obicei. Și de data asta, ca întotdeauna, i-am spus să meargă acasă.
După seminarul, ce a avut loc la biblioteca centrală «Ion Creangă» din Orhei, mă întorceam acasă, dar întrucât seminarul s-a încheiat mai târziu decât ora de plecare a autobuzului meu, a trebuit să iau un autobuz care trecea pe autostrada centrală aproape satul nostru.
Am ajuns cu bine, i-am mulțumit șoferului și m-am pornit încetișir spre satul nostru, aveam făcut înapoi spre casă aceeași doi kilometri.
Când deodată, aud cum oamenii ce așteptau autobusul spre centrul regional vorbind cu un cățeluș, iar cățelușul lătra de parcă vorbea cu ei. Eu am rămas pentru o clipă șocată, probabil am recunoscut vocea lui Balonel al meu!
Am întors privirea: Mă uit, câinele meu! Sărmanul, a stat toată ziua sub soarele arzător, fără apă, fără mâncare! Micuțul meu, bietul meu cățeliș! Și plnă de emoții am început să-l chem:
– Balonel! Balonel! Vino la mine! Și deodată cățelușul meu a încetat să latre și a luat-o fuga cu bucurie spre mine, sărea de bucurie în jurul meu!
Leci dacă aș fi prins autobuzul ce mergea direct în sat, ar fi stat acolo, așteptându-mă, sărmanul meu cățeluș!
Ce devotament! Mi-au dat lacrimile de bucurie că totuși am ieșit din autobus la marginea satului și Balonel nu a stat acolo prea mult.
Și de atunci am decis că nu-i voi mai permite să mă însoțească la autobuz așa departe, pentru că o să-mi fac griji pentru el!
Acest incident m-a apropiat și mai mult de cățelușuil meu! Mi-am dat seama că va îndura totul de dragul meu: căldură, foame și frig! Cât de mult îmi iubesc devotatul meu cățeluș! Și mă mîndresc cu el!
Dragi cititori! Animalele noastre de companie ne iubesc foarte mult, dar suntem responsabili pentru ele! Prin urmare, trebuie să avem grijă și să îi iubim! Și ne vor răspunde cu devotament și dragoste atât de puternică încât nici nu ne putem imagina!

2. Familia noastră devine mai mare!
Eu la acel moment veam șase ani, fratele meu Grișa avea 5 ani. Era o seară de iarnă, în sobă ardea focul cu o flacără frumoasă, la care îmi plăcea adesea să mă uit, mama ne-a așezat pe fratele meu și pe mine unul lângă altul și a întrebat: – În curând ve-ți avea un frate sau o soră, pe cine vreți mai mult? Grișa a început a striga: – Frate! Frate! vreau un frățior!
Și eu am început și mai tare: – Vreau o soră! Osurioară mai mică! Și toți eram atât de fericiți și bucuroși. Și am întrebat-o pe mama: – Și dacă voi avea o surioară, cum o vom numi? Mama a raspuns: – Nu știu încă!
Eu am început cu bucurie a striga: «Atunci vreau să o cheme Marcela! Marcela!» Dacă o numești altfel, nu o voi iubi și nu mă voi juca cu ea!
A trecut puțin timp, fratele meu a rămas la părinții lui tăticu, bunicii noștri, iar eu am fost dusă la părinții mămicăi.
Și apoi într-o zi frumoasă de primăvară, a venit tăticu și m-a luat acasă și mi-a spus că acasă mă așteaptă o surioară. Abia așteptam să o cunosc pe sora mea. Îndată cum am ajuns acasă, am alergat în fuga mare la mămica și am întrebat-o: – Mămica, mămica, unde este sora mea? (Cu atâta bucurie în voce întrebasem eu)
Mama arătă spre pătuț cu mâna: – Aici doarme! Era atât de mică, atât de drăguță încât am vrut să o îmbrățișez. Și deodată mi-am amintit numele, trebuie să întreb despre nume: – Mămica, cum o cheamă pe sora mea? Mămica mea răspuns cu multă blîndețe în voce: – Cristina!
Am fost șocată, bucuria mea a dispărut, fața mea a devenit serioasă:
– Dacă nu o cheamă Marcela, nu o voi iubi niciodată și nu mă voi juca cu ea! (Și am început a plânge deoarece îmi doream foarte mult o soră pe nume Marcela).
Desigur, m-am îndrăgostit cu adevărat de sora mea și m-am jucat cu ea, iar mai tîrziu mămica mi-a cumpărat o păpușă și i-am pus numele Marcela. Deci, într-un fel, visul s-a împlinit. Iar surioara mea este cea mai scumpă și bună prietenă!

3. Te țin bine!
Într-o seară de iarnă, tîticu, mămica, Grișa, Christina și eu împreună cu tiți ne întorceam de la bunici. Pe drum trebuie să traversăm un mic rîuleț, iar după rîuleț urma o potecă dificilă și lunicoasă. Mergem noi, mergem și când am ajuns pe potecă unde era foarte lunecos, sora mea, pe care tăticu o ducea în spate, spune: – Tată, nu-ți fie teamă, eu te țin bine nu vom cădea!

4. Florean!
Aveam vreo treisprezece ani. Era o seară caldă de vară. Nimic nu-mi imaginam ce mă aștepta.
În fiecare seară după ce se întorcea vaca de la pășune, eu o mulgeam. Să mulg vaca dimineața și seara, să o duc și să o întâlnesc de la pășune era treaba mea. Mama ne-a dat tuturor (fratele Grișa și surioarei Christina) instrucțiuni. Așa era ordine în gospodăria noastră. Toate animalele hrănite, adăpate, curățenie peste tot și după toate acestea puteam să ne ocupăm fiecere cu ce dorea, dacă mai rămânea timp și energie.
Vaca noastră a avea un vițeluș, i-am pus numele Florean, era foarte frumos: pete albe, și altele cefenii aproape negre.
Scoteam vițelul la pășune și-l priponeam în fiecare zi, îi schimbam locul și îi dădeam apă lea lungul zilei, iar seara îl aduceam acasă.
Trebuie să spun că el era speranța noastră că îl vom vinde în toamnă, iar mama ne va cumpăra tot necesarul pentru școală, uniforme școlare și caiete pentru școală, și alte lucruri importante.
De aceea noi aveam mare grijă de el.
Însă, într-o seară caldă de vară, cînd m-am dus să iau vițelul acasă, el nu era la pășune. M-am înspăimîntat șiam început a plânge: mă vor certa acasă. Cum să mă întorc acasă fără vițel?
Și mergînd așa si plîngînd pe drum, mă întâlnesc cu verișorul meu de-a dilea, Nicolai. El este cu câțiva ani mai mare decât mine.
Mergeau undeva împreună cu prietenul său Ion.
Văzându-mă plîngînd, s-a oprit și a întrebat: – Lida, ce sa întâmplat? De ce plângi? Te putem ajuta cu ceva?
– Sa pierdut vițelul nostru! Mămica și bunelul se vor întrista mult dacă le aduc așa veste! Nu știu cum să mă întorc acasă.
– Bine, calmează-te. Unde a fost dus la pascut astăzi?
– Acolo pe acel deal unde drumul duce la satul vecin!
– Hai să vedem!
Se întuneca, aproape nimic nu se mai vedea, când deodată verișoril Nicolae, a întrebat:
– Cum îl cheamă vițelul vostru?
– Florean!
– Încearcă să-l strigi pe nume! Și am început a striga cu voce tare:
– Florean! Florean! Și deodată, de departe, din spatele tufișurilor înalte, vițelul nostru a răspuns.
– Muuuuu! Muuuuuuuu!
Am alergat într-un suflet acolo, și s-a dovedit că aceasta era Florean al nostru! Eram atât de fericită și bucroasă! Și l-am îmbrățișat pe Nicolai, și săream ăn sus de bucurie că totul este bine și nu voi duce vești trisre acasă!
Cît de blînde și deștepte în felul lor sunt animalele domestice! Mă bucur că viața m-ia dăruit multe perepeții vesele și prieteni adevărați! Dăruind bucurii, zîmbete, fapte bune, primești priteni buni, blînzi, devotați și adevărați!

5.Pisicul pe nume Titi
Imaginează-ți fericirea,
și cu siguranță va deveni realitate.
INTRODUCERE…

Toată copilăria mea am visat să am o pisicuță. Dar mama îmi tot spunea că nusepoate. Și am înțeles-o într-o oarecare măsură: fratele meu avea alergii și era adesea bolnav în copilărie, așa că mama trebuia să meargă cu el la doctor. Și trebuie să ai grijă de pisc. Iar mama știa că trebuiea ea insași să facă asta, dar avea prea multe griji ca să-și mai ia una. Iar visul meu de a avea un prieten blănos, pufos a devenit din ce în ce mai obsesiv. Copiii care le cer părinților o pisicuță, vor înțelege tristețea și durerea mea. Îi invidiam pe toți proprietarii de pisici la rând și mă consolam cu faptul că aș putea să-mi cumpăr eu însămi un pisc când voi deveni adultă. Până atunci, îmi imaginam un mustăcios dungat care se joacă atunci când eu îmi fac temele, cum se ascunde sub plapuma mea când mă culc și cum toarce, dacă îl mângâi… Dar acestea erau doar vise.
<…> Numele meu este Lidia. Fiica mea iubită, Nadejda, mă ajută să scriu această carte pentru tine. Nadejda este norocoasă: s-a născut când familia noastră avea deja o pisică frumoasă și afectuoasă.
Dar să ne întoarcem la visul meu irealizabil, așa cum mi se părea la acea vreme. Nadiușa adoră această istorioară. De aceea am decis să împărtășim această amintire cu voi, pentru a vă inspira și a vă ajuta să credeți că visele devin realitate. Trebuie doar să crezi și să faci un pas spre realizarea visului.

5.1. UN VIS DEVENIT REALITATE
În anul 1997, împlinisem 15 ani și am decis să merg să fac studii în capitală. A fost o trecere bruscă de la viața rurală la cea urbană. Călătoream rar acasă, deoarece lucram noaptea ca ospătăriță pentru a-mi plăti căminul și pentru a-mi cumpăra mâncare. Bursa era atât de mică încât nu ajungea nici măcar pentru strictul necesar, a fost o perioadă dificilă. Dar am înțeles foarte bine cât de important era să obțin o profesie, pentru a putea câștiga mai mult, nu doar pentru o bucată de pâine, cum îmi permitea bursa și, cel mai important – pentru a mă apropia de visul meu, care nu m-a părăsit niciodată.
Totuși, uneori reușeam să merg acasă la mama mea. Odată am venit acasă în weekend, iar mama m-a invitat să merg în vizită la primarul din satul vecin. Soția acestui primar, a invitat-o pe mămica în ospetie la un ceai. Cunoșteam familia primarului de mult timp, erau oameni foarte amabili și buni. Eu, bineînțeles, am fost de acord. Ne-am urcat în autobuz și am plecat în vizită. Ne aștepta o masă frumoasă, aproape festivă, iar fețele proprietarilor străluceau de bucurie. Este greu să te întâlnești așa, trăind în sate diferite, departe unul de altul. Nici nu ne-am dat seama cum au zburat câteva ore în timpul unui dialog plăcut…
Și deodată… gheare și dinți ascuțiți s-au năpustit asupra picioarelor mele. M-am speriat, am sărit în sus și am țipat:
– Aaaa!
– Ha, ha, ha, ha! Aceștea sunt motănașii noaștri! – Proprietarii m-au liniștit și mi-au spus că pisica lor născuse motănași în urmă cu câteva luni, aceștia au crescut, dar nu s-au acomodat încă pe deplin, adesea se ascund și nu ies să se joace atunci când sunt oaspeți.


Dar unul dintre motănași s-a săturat să se ascundă, și a ieșit să se joace cu mine. Era pufos, alb ca un bulgăre de zăpadă.
Și a inceput să-mi atragă atenția. Și i-a reușit. L-am mângâiat, l-am luat în brațe, era atât de draguț, ca mi-am dat seama, îmi doream neapărat acest motănași. Fără să mă uit la mama și fără să știu ce va spune ea, am intrebat-o pe sotia primarului:
– Pot să iau acest motănaș? Sau pot să-l cumpăr?
– Bineînțeles că poți să-l iei! – Cu un gest din mână, proprietara mi-a răspuns. Și mi l-a dat.
Eram foarte fericită din cauza împlinirii neașteptate a visului meu de mult timp. Motănașul toarcea deja în brațele mele și amândoi ne-am dat seama că nu mai puteam trăi unul fără celălalt…
Mama, bineînțeles, a început să se opună, argumentând ca în copilărie: «Nu putem avea pisici, deoarece fratele meu este alergic, iar mama avea destule griji».
Dar eu i-am răspuns ferm:
– Fratele meu este deja matur, lucrează în Sankt Petersburg, iar eu am plecat deja de acasă. Pisicul este al meu și va locui cu mine în cămin!
Așa că visul meu s-a împlinit: am primit ca cadou un motănaș atat de blind!

Конец ознакомительного фрагмента.
Текст предоставлен ООО «Литрес».
Прочитайте эту книгу целиком, купив полную легальную версию (https://www.litres.ru/pages/biblio_book/?art=70898173?lfrom=390579938) на Литрес.
Безопасно оплатить книгу можно банковской картой Visa, MasterCard, Maestro, со счета мобильного телефона, с платежного терминала, в салоне МТС или Связной, через PayPal, WebMoney, Яндекс.Деньги, QIWI Кошелек, бонусными картами или другим удобным Вам способом.