Главная страница | Современная зарубежная литература | Neînțelegerea

Neînțelegerea
Owen Jones
Megan este o adolescentă cu abilități psihice care nu poate găsi pe nimeni care să-i înțeleagă puterile... nimeni dintre cei vii.
„Un har cu probleme” este o povestire despre cum o tânără fată începe să realizeze că este capabilă să facă lucruri pe care nimeni din familia ei nu poate să le facă, deși unii dintre prietenii ei de la școală spun că au abilități psihice neobișnuite similare. Numele fetei este Megan și are doisprezece ani în această primă carte. Megan are două probleme aparent de neînvins. Prima este că mamei ei îi era frică de abilitățile latente ale fiicei sale și, nu numai că nu o va ajuta, însă o va descuraja activ, iar a doua este că nu poate găsi un profesor care să o ajute să își dezvolte puterile supranaturale, psihice. Încearcă să le discute cu mama ei, însă nu se bucură de mare atenție și nici măcar nu îi mai spune tatălui ei pentru că știe că mama sa nu va fi de acord și, în fine, Megan vrea să nu o supere pe mama ei. Megan simte că există o legătură tainică între ele două. Poate că este legătura care există între toate mamele și fiicele lor, totuși, poate e mult mai profundă decât atât. Cine poate ști, din moment ce nici măcar Megan nu știe? Tot ceea ce știe este că mama ei nu pare a se implică în rolul așteptat din partea ei, acela de mamă iubitoare a unei fiice care în curând va deveni adolescentă, care are anxietăți pe care dorește, nu, are nevoie să le discute cu cineva în care are încredere. Megan este dispusă să îi acorde mamei ei timp pentru a trece peste frica sa față de paranormal. Poate aștepta și chiar trece cu vederea abuzul oribil la care este supusă în secret, fără știrea tatălui său. Cel puțin pentru moment. „Un har cu probleme” este prima din, până acum, douăzeci și trei povestiri din această serie despre iluminarea continuă a lui Megan pe măsură ce găsește oameni care să o ajute să înțeleagă cum să procedeze cel mai bine cu dezvoltarea sa supranaturală, spirituală și psihică. Pentru că trebuie să învețe nu numai ce poate să facă și cum să facă, ci și în ce scop ar trebui să își pună abilitățile speciale. Megan este o fată bună, astfel că ar părea evident că își va îndrepta folosirea puterilor sale de partea binelui, însă nu este întotdeauna ușor să faci lucrul corect, chiar dacă știi care este acela. Aceste povestiri despre Megan vor fi pe placul oricui este interesat de puterile psihice, supranatural și paranormal și se adresează vârstelor între zece și o sută de ani.



1 Neînțelegerea

Un ghid spiritual, un tigru fantomă și o mamă înfricoșătoare!

de

1 OWEN JONES

Traducător:

1 Mihaela Timaru

Copyright © 2021 Owen Jones
Neînțelegerea
Ediția a cincea
de Owen Jones
Publicată de
Megan Publishing Services
https://meganthemisconception.com (https://meganthemisconception.com/)
Dreptul lui Owen Jones de a fi identificat ca autor al acestei lucrări a fost revendicat în conformitate cu secțiunile 77 și 78 din Legea privind drepturile de autor, modelele industriale și brevetele din 1988. Dreptul moral al autorului a fost revendicat.
În această operă de ficțiune, personajele și evenimentele sunt fie produse ale imaginației autorului, fie sunt utilizate în totalitate fictiv. Unele locuri pot exista, însă evenimentele sunt complet fictive.

Contactează-mă la:
http://facebook.com/angunjones (http://facebook.com/angunjones)
http://twitter.com/owen_author (http://twitter.com/owen_author)
owen@behind-the-smile.org (mailto:owen@behind-the-smile.org)
http://owencerijones.com (http://owencerijones.com/)

Înscrie-te la newsletterul nostru pentru a primi informații privilegiate
cu privire la cărțile și opera lui Owen Jones
prin introducerea adresei tale de e-mail aici:
http://meganthemisconception.com (http://meganthemisconception.com/)

Alte nuvele din aceeași serie:

Seria Megan
Un ghid spiritual, un tigru fantomă și o mamă înfricoșătoare!
Neînțelegerea
A treisprezecea aniversare a lui Megan
Megan în excursie cu școala
Examenele școlare ale lui Megan
Discipolii lui Megan
Megan și pisica pierdută
Megan și primărița
Megan se confruntă cu ridiculizarea
Vizita bunicilor lui Megan
Tatăl lui Megan se îmbolnăvește
Megan merge în vacanță
Megan și hoțul
Megan și ciclistul
Megan și bătrâna doamnă
Grădina lui Megan
Megan merge la grădina zoologică
Megan merge în drumeție
Megan și concursul de gătit
Megan merge să călărească
Megan merge să navigheze cu iahtul
Megan la carnaval
Crăciunul lui Megan

1 DEDICAȚIE
Această ediție este dedicată soției mele, Pranom Jones, pentru că îmi face viața cât poate de ușoară și face asta excelent, și părinților mei, Colin și Marion, pentru educația minunată pe care mi-au dat-o mie și fraților mei.
Karma va răsplăti pe toată lumea în mod just.

1 MULȚUMIRI
Soției mele, Pranom, pentru răbdarea ei, și prietenului meu lordul David Prosser pentru ajutorul dat în conceperea coperții.

1 CITATE INSPIRAȚIONALE
„Nu crede în ceva pur și simplu pentru că așa ai auzit,
Nu crede în ceva pur și simplu pentru că așa au spus și s-a zvonit de către mulți,
Nu crede în ceva pur și simplu pentru că așa a fost scris în textele tale religioase,
Nu crede în ceva doar pe baza autorității profesorilor și a oamenilor în vârstă,
Nu crede în tradiții doar pentru că ele au fost transmise de generațiile dinainte,
Însă dacă după observare și analiză, dacă ceva coincide cu rațiunea și duce la binele și beneficiul unuia și tuturor, acceptă-l și trăiește conform acestuia.”
Gautama Buddha

––

Mare Spirit, a cărui voce sălășluiește în vânt, ascultă-mă.
Permite-mi să devin puternic și să îmi îmbunătățesc cunoștințele.
Fă-mă să văd veșnic culorile apusului. Fie ca mâinile mele să respecte lucrurile pe care mi le-ai oferit.
Învață-mă secretele ascunse sub fiecare frunză și piatră, așa cum
i-ai învățat pe înaintași.
Permite-mi să îmi folosesc puterea, nu să fiu mai măreț decât fratele meu, ci pentru a mă război cu cel mai mare dușman al meu, eu însumi.
Permite-mi să mă prezint întotdeauna în fața ta cu mâinile curate și inima deschisă, asta ca pe măsură ce viața mea pământească se stinge precum apusul, Spiritul meu să se întoarcă la tine fără rușine.
(Bazat pe o rugăciune tradițională Sioux)

1  CUPRINS
1 Alegere forțată
2 Conștientizarea
3 Micul ajutor al mamei
4 Inspirația
5 Vecinii
6 Prietenii lui Megan
Nepoftiții

1 1 ALEGERE FORȚATĂ
Megan era închisă din nou în pivnița de cărbune, pe punctul de a începe să plângă. Avea doar doisprezece ani și nu putea să înțeleagă de ce mama ei i-ar face un lucru atât de îngrozitor. Se întâmplase încă de vreo câteva ori înainte, însă, probabil, credea ea, tatăl său nu știa nimic despre acest lucru. Nu i-a spus niciodată și era sigură că nici mama ei nu i-ar fi spus vreodată.
Era un pact tacit între ea și mama ei să se ajute reciproc, însă, iată, era din nou aici, stând în pivniță, în murdărie și praf cu cine știe ce creaturi oribile care o urmăreau.
Nu avea de unde să știe. Era întuneric beznă și se străduia din toate puterile să nu plângă și să-și implore mama să îi dea drumul. Însă, încercase asta cu alte ocazii iar mama ei i-a impus cerințe nerezonabile ca și condiții pentru a îi da drumul. Condiții pe care ea știa că nu le poate îndeplini, oricât ar fi vrut.
Câteodată părea că ea este singura care lua în serios pactul.
În ciuda eforturilor sale, lacrimile au început să-i curgă pe obraji, din nou, trasând râuri invizibile prin praful de pe fața ei și ducând praful de cărbune pe uniforma ei școlară. Era prea mult, chiar era. Cum putea cineva care o înțelegea atât de bine să se poarte atât de crud cu ea, singura ei fiică?
Megan a tresărit involuntar când mama ei intenționat a lovit ușa cu aspiratorul în timp ce trecea pe lângă aceasta. Nu era nici măcar o mică rază de lumină care să o ajute să se liniștească, așa că a făcut ceea ce descoperise că o ajuta cel mai mult și s-a cățărat pe grămada de cărbune până la perete și apoi la dreapta până când a găsit colțul.
Ajunsă acolo, și-a tras fusta lungă peste picioare și a băgat-o sub ea pentru a evita ca orice vietate nedorită să îi intre sub haine. Și-a închis toți nasturii de la bluză, și-a ridicat șosetele, și-a tras puloverul peste cap și și-a retras mâinile în interiorul mânecilor. Astfel, Megan știa că era cât de cât în siguranță față de orice vietate din pivnița de cărbuni. Nu era îngrijorată cu privire la fantome sau lucruri de genul ăsta, deși cu siguranță asta era problema, însă nu îi plăcea ca insectele să se târască pe ea și nu suporta gândul de a fi mușcată și sângele să îi fie supt. Ura și păianjenii, însă înfășurată în coconul uniformei școlare, știa că erau câțiva centimetri de piele deasupra șosetelor la care ar fi putut totuși ajunge insectele târâtoare. Câțiva centimetri pătrați mai exact, pentru că brațele sale erau strânse bine pe lângă gambe.
Își dorea să se poată opri din plâns. Chiar și pentru puțin timp, însă știa că la un moment dat se va opri în timp ce aștepta să fie eliberată. Știa și când se va întâmpla asta, în jur de cinci jumate, având jumătate de oră să se aranjeze înainte ca tatăl său să ajungă acasă de la serviciu.
Megan înțelegea de ce mama ei făcea acest lucru. Pentru că îi era frică, iar lui Megan nu îi era. Mamei ei îi era frică pentru ea, astfel că voia să o facă să îi fie la fel de frică precum îi era ei. Problema era că lui Megan nu îi era frică și nu vedea nimic de care să îi fie frică. A încercat să îi explice de o sută de ori, însă a oprit-o figurativ sau efectiv, la fel ca acum.
Ambii ei părinți erau catolici, însă mama ei era o catolică foarte strictă, iar tatăl ei cumva mai puțin. Mamei ei îi era frică de Viața de Apoi, așa spusese, însă nu pentru sine însăși, pentru că se considera o bună catolică și era convinsă că locul ei în Rai era deja asigurat atât timp cât va continua să își îndeplinească datoria. Problema, din punctul de vedere a lui Megan, era că mama ei credea că parte din datoria ei era să își închidă fiica în pivnița de cărbuni, de asta ea era acum aici.
Tatăl ei era și el născut catolic, însă nu așa de strict precum mama ei. El credea că dacă oamenii doreau să riște osânda veșnică, atunci asta era alegerea lor. Îi păsa de sufletul său și de cel al persoanelor pe care le iubea, însă credea într-o anumită măsură în liberul arbitru, chiar și pentru fetițele mici.
Megan își iubea ambii părinți, în ciuda lucrurilor pe care mama ei i le făcuse. Deși, era încă mică, a realizat că mama ei îi voia doar binele. Chiar a încercat să îi iubească pe amândoi în mod egal, însă, din punctul de vedere al lui Megan, problema era că mama ei nu a avut Profesori buni sau i-a fost prea frică să creadă ce a văzut, auzit sau simțit.
Nu era sigură ce erau, știa doar că le avea și la fel le aveau și alții, însă mama ei nu voia să le recunoască, așa că nu voia să creadă că și alții le aveau.
– La urma urmei, îi spusese mama ei, eu am treizeci și patru de ani, iar tu doar doisprezece. Am studiat la școala catolică, în timp ce tu te-ai dus doar la școala generală interconfesională.
Aparent, mama ei nu a avut nicio problemă cu sistemul general de școlarizare, însă a scuipat cuvântul „interconfesional”. Megan nu a înțeles niciodată problema. A întâlnit oameni și buni și răi, deștepți și nu așa deștepți și familiarizați sau mai puțin familiarizați cu majoritatea religiilor.
Mama ei se încadra în categoria celor buni, deștepți și destul de familiarizați.
Tatăl ei era bun, deștept și suficient de familiarizat.
Megan se considera a fi bună, rezonabil de deșteaptă și foarte familiarizată.
Asta era problema ei. De aceea era ghemuită într-un colț întunecat al unei pivnițe de cărbuni cu tot felul de lucruri care probabil se târau pe ea chiar în această secundă. Au trecut-o fiorii la acel gând, însă smiorcăiala se oprise acum așa cum știa că la un moment dat o să se oprească.
Știa că are două opțiuni.
Îi putea spune tatălui ei ce se întâmpla cu ea atunci când nu era el acasă și să producă un scandal, care ar putea duce la divorț sau ca ea să fie luată în îngrijirea statului, sau ar putea pretinde că nu știa, așa cum făcea ea în mod obișnuit.
Megan a învățat că cel mai bun lucru de făcut atunci când era închisă în pivniță, era să se gândească la altceva, iar subiectul la care îi plăcea să se gândească cel mai mult erau prietenii ei. Nu avea mulți prieteni, însă aceștia erau speciali pentru ea. Prietenii ei favoriți erau bunicul, Wacinhinsha și pisica ei.
Și-a închis ochii, a încercat să se relaxeze și a încercat să și-i imagineze în fața ei sau stând lângă ea. Asta o făcea să aibă un sentiment plăcut și de fiecare dată când era supărată făcea lucrul ăsta. Era unul dintre micile sale trucuri pentru a face față atunci când viața părea nedreaptă.
Megan a crezut că a simțit ceva ce a trecut pe lângă piciorul ei și a auzit un zgomot slab care a fost înăbușit de puloverul ei.
Pentru un moment a înghețat.

1 2 CONȘTIENTIZAREA
Totul a început când era doar un copilaș. Era lăsată cu bunica maternă pe timpul zilei, pentru că ambii părinți lucrau. Părinții mamei erau tradiționaliști, adică soțul mergea la serviciu, iar soția stătea acasă și făcea orice găsea de făcut într-o casă în care copiii se căsătoriseră și plecaseră. Doamna White nu a avut niciodată prieteni proprii. Toți cei pe care îi cunoștea erau un prieten sau soție a unui prieten al soțului său, astfel că atunci când acesta a murit, doamna White nu a mai avut, practic, niciun prieten.
De câteva ori doamna White a crezut că o să o ia razna de plictiseală și singurătate.
Având-o pe Megan în grijă pe timpul zilei și ocazional noaptea, era o mană cerească. Doamna White dorea să spună tuturor că asta a oprit-o să înnebunească de plictiseală, însă, ani mai târziu, Megan se întreba adesea dacă nu cumva a ajuns prea târziu ca să oprească începutul procesului.
Primul indiciu că ceva nu era în regulă a apărut când Megan era bebeluș. Megan a început să ridice jucării și lucruri cu mâna sa stângă, acest lucru era un semn rău după părerea doamnei White. La început doamna White muta pur și simplu obiectele în mâna dreaptă și spunea:
– Mâna stângă rea, mâna dreaptă bună, însă după câteva săptămâni, când Megan încă nu „învățase” modul corect de a face lucrurile, a primit o lovitură peste mâna stângă împreună cu admonestarea că mâna stângă este rea.
Ca orice copil de vârsta ei, după o astfel de instruire pavloviană riguroasă, Megan a învățat să își folosească mâna dreaptă. Bunica sa a fost foarte încântată de felul cum răspundea Megan la instruirea ei, astfel că într-o zi și-a anunțat triumfător fiica cu privire la veștile bune, aceasta neobservând că Megan folosește acum exclusiv mâna dreaptă pentru a ridica lucruri, în timp ce înainte ea folosea mai mult stânga.
Suzanne, mama lui Megan, nu a văzut nimic deosebit în asta. Știa că mama ei avea „micile ei metode ciudate” și îi permitea să și le aplice. Cu toate acestea, nu își aducea aminte dacă mama ei i le aplicase și ei, iar dacă nu i le aplicase, dacă ar fi fost o persoană diferită de cea de acum. Pentru început, ar fi fost stângace.
Suzanne nu i-a spus soțului său, Robert, că Megan s-a născut cu tendința de a-și folosi mâna stângă, însă a reușit să o dezvețe de acest obicei, pentru că fiind el însuși stângaci și mult mai tolerant față de aceste vechi superstiții, nu ar fi fost de acord. Unul dintre motivele pentru care doamna White îl condamna pe Robert era că acesta era stângaci, însă ea considera că era deja prea târziu să îl salveze pe el și pe sufletul lui.
A încercat cu toate mijloacele să o împiedice pe Suzanne să se îndrăgostească și în cele din urmă să se căsătorească cu Robert. A cicălit-o, i-a interzis să iasă afară, nu i-a mai dat nici puținii bani de buzunar și chiar a încuiat-o în debaraua de sub scări.
– Nu pot să cred că fiica mea se poartă în felul în care te porți tu, țipa des, pocnind ușa debaralei în timp ce trecea pe lângă ea.
– Cred că au încurcat copiii la maternitate. Nu aș fi putut avea o fiică precum tine.
Suzanne a fost norocoasă. Aveau acasă o pivniță de cărbuni și nu o groapă de cărbuni, însă i se părea că debaraua pentru mături era la fel de terifiantă, chiar și ca adolescentă, din aceleași motive și chiar mai multe, pentru care lui Megan nu îi plăcea, pentru că doamna White îi spusese fiicei sale că acolo erau probabil „demoni și diavoli”. O sfătuise pe Suzanne să stea liniștită în colț și să își acopere capul, „astfel ca demonii și diavolii să nu o observe”.
Pe măsură ce Megan a început să vorbească, doamna White a luat-o ca un triumf personal. Nu le acorda niciun fel de credit lui Suzanne sau Robert în această privință, spunându-le prietenilor că așa numiții „părinți moderni” nu au timp pentru copiii lor și că, dacă nu existau bunicii lor, nepoții ar fi fost „complet imbecili”.
Majoritatea cunoștințelor doamnei White știau cum era ea și doar dădeau din cap aparent aprobând-o, schimbând subiectul sau plecând repede, dacă puteau. Conversațiile, de obicei, mergeau așa:
– Ah, doamnă White, sunt sigură că faceți o treabă grozavă ajutând-o pe fiica dumneavoastră având grijă de micuța Megan… Cum arată begoniile anul ăsta?
Și astfel, micuța Megan a fost abandonată capriciilor bunicii ei, pentru că domnul White nu mai era pe lumea aceasta ca să îi țină închipuirile sub control, deși, după cum s-a dovedit, asta nu a fost în totalitate adevărat. În timp ce stătea pe podea la picioarele doamnei White, uneori Megan ridica o jucărie și o oferea lui „Bunicul”.
La început, doamna White credea că nepoata ei era confuză. A presupus că „ceilalți bunici” îi zăpăceau mica protejată, astfel că, știind că tactica a funcționat înainte, de câte ori Megan ridica o jucărie și spunea „Bunicul”, ea o lua și spunea „Bunica”. După un timp, devenind mai disperată, „Bunica, Megan, nu Bunicul!” și o lovea ușor pe picior.
Cu toate acestea, indiferent de metoda pe care a adoptat-o, s-a dovedit a fi mai greu să o facă pe Megan să o strige „Bunica” și nu „Bunicul”, decât a fost atunci când a făcut-o să folosească mâna dreaptă. Megan mai făcea referire și la o „pisică” și putea fi văzută mângâind aerul și chicotind.
Când Megan a început să zică „pisica! „Grrr”, doamna White a pus-o pe seama imaginației bogate de copil, însă referințele la „Bunicul” continuau să o necăjească. Într-o zi, a întrebat-o pe Suzanne cum le spunea Megan părinților lui Robert.
– Oh, Megan e așa drăguță. Le spune după numele galez pentru bunică și bunic, „Nain și Taid”. Ei doresc să o dăm la o școală galeză când o să fie suficient de mare, însă Robert încă nu e sigur. Ce crezi, mamă?
Doamna White spera ca Megan să meargă la o școală catolică, însă știa că era o șansă foarte mică să se întâmple asta, pentru că Robert Stângaciul „nu crede că copii ar trebui să aibă religie, orice religie, mamă, impusă la o vârstă atât de fragedă”. Ehh! Ce știa el? Ce ar putea ști un stângaci despre asta?
Însă ea spuse:
– Doar să fii foarte atentă unde o trimiți pe Megan, draga mea. Nu îți dorești să meargă la una dintre școlile alea necivilizate, moderne unde profesorii stângaci nu predau respectul și nici nu au buna disciplină de modă veche, sau te-ai putea trezi cu Megan în familie înainte de a-și da examenul de bacalaureat. Spera ea că cuvintele cheie „stângaci”, „respect” și „disciplină” vor declanșa un răspuns favorabil de la Suzanne, însă se temea că fiica ei adoptase ideile prostești ale lui Robert stângaciul.
Tot ce putea încerca să facă acum era să oprească depravarea din Megan. Depravare pe care Robert și fiica ei o permiteau să crească în săraca, drăgălașa, însă ușor impresionabila Megan. A fost tentată să încerce să o închidă sub scări, însă știa că dacă Robert ar fi aflat vreodată, ar fi fost ultima oară când i s-ar fi permis să fie singură cu Megan și că apoi amândoi vor fi mai reci cu ea.
Însă, în adâncul său, doamna White era conștientă că ea era cea mai puțin norocoasă, de departe, și că nu ar putea supraviețui în afara unui sanatoriu.

Конец ознакомительного фрагмента.
Текст предоставлен ООО «ЛитРес».
Прочитайте эту книгу целиком, купив полную легальную версию (https://www.litres.ru/pages/biblio_book/?art=65164516) на ЛитРес.
Безопасно оплатить книгу можно банковской картой Visa, MasterCard, Maestro, со счета мобильного телефона, с платежного терминала, в салоне МТС или Связной, через PayPal, WebMoney, Яндекс.Деньги, QIWI Кошелек, бонусными картами или другим удобным Вам способом.