Главная страница | Современная зарубежная литература | Contele Meu Pentru Totdeauna

Contele Meu Pentru Totdeauna
Dawn Brower
Dragostea adevărată există doar în basme. Dragostea adevărată există doar în basme. Cel puțin asta credea domnișoara Hannah Knight. Perioada ei de formare a fost plină de dificultăți, dar există o amintire pe care o poartă mereu cu ea - chiar și în cele mai grele momente. Vara petrecută la castelul Manchester, unde a început să viseze la o viață fericită până la adânci bătrâneți în brațele bărbatului care i-a cucerit inima. Războiul l-a făcut pe Garrick Edwards cinic. Nu se aștepta să moștenească titlul și să devină Conte de Manchester, dar fratele său și-a găsit sfârșitul prea devreme din cauza alcoolului, lăsând în urmă o fiică și un munte de datorii. Fără nicio tragere de inimă, revine la casa strămoșească. Când ajunge, o găsește acolo pe Hannah. Scrisorile ei din timpul războiului i-au dat speranță atunci când părea să nu mai existe; însă nu crede că merită dragostea ei. Pe măsură ce își reiau prietenia, cei doi găsesc speranța pe care credeau că o pierduseră. În adâncul inimilor lor, se agață de acea speranță și încep să se întrebe dacă unele visuri chiar pot deveni realitate. Întrebarea este dacă vor fi suficient de curajoși să încerce...


Contele meu pentru totdeauna

Contents
PROLOG (#u3aa2e3eb-f172-5aef-890f-4aeab35cd69d)
CAPITOLUL 1 (#uf42e4c9e-d187-5b73-bee3-c6560474ec78)
CAPITOLUL 2 (#ub0b77ce7-a4a0-5523-b784-9c3b733ef51a)
CAPITOLUL 3 (#litres_trial_promo)
CAPITOLUL 4 (#litres_trial_promo)
CAPITOLUL 5 (#litres_trial_promo)
CAPITOLUL 6 (#litres_trial_promo)
CAPITOLUL 7 (#litres_trial_promo)
CAPITOLUL 8 (#litres_trial_promo)
CAPITOLUL 9 (#litres_trial_promo)
CAPITOLUL 9 (#litres_trial_promo)
EPILOG (#litres_trial_promo)
DESPRE AUTOR (#litres_trial_promo)
Cărți de Dawn Brower (#litres_trial_promo)
AUTHOR LOGO (#litres_trial_promo)
Aceasta este o lucrare de ficțiune. Numele, personajele, locurile și întâmplările sunt produse ale imaginației autoarei sau sunt fictive și nu trebuie considerate reale. Orice asemănare cu regiunile, organizațiile sau persoanele reale, care trăiesc sau au decedat, este pur întâmplătoare.
Contele meu pentru totdeauna © 2017 Dawn Brower
Copertă artistică de Victoria Miller
Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei cărți nu poate fi utilizată sau reprodusă electronic sau în format tipărit fără permisiune scrisă, cu excepția citatelor scurte incluse în recenzii.
publicat de Tektime
Poate fi atât de ușor să renunți la dragoste. Chiar și atunci când pare că nu mai există speranță, nu-ți pierde credința. Într-o zi, ai putea fi surprins să descoperi că tot ceea ce ai căutat se află în fața ta. Deci, această carte este pentru toți cei care cred în dragoste.

PROLOG
Iunie 1804
Castelul se afla în mijlocul dealurilor verzi, unduitoare. Departe, valurile se auzeau zdrobindu-se de mal pe o plajă din apropiere. Domnișoara Hannah Knight citise despre castele. În unele privințe, acesta se ridica la nivelul imaginației sale. Era enorm, însă nu era înconjurat de un șanț cu apă. Chiar sperase că va avea ocazia să treacă pe un pod basculant, ca o prințesă medievală. Unele visuri nu sunt menite să devină realitate. Sincer, cum a putut să creadă că sălbăticia din Kent ar putea să corespundă fanteziilor ei naive?
- Cât vom sta la castelul Manchester, mamă? întrebă Hannah.
Lady Redding, mama ei, îi zâmbi.
- Puțin peste două săptămâni, păpușă, i-am promis lui Lady Manchester că îi vom face o vizită mai lungă. Ești una dintre finele ei și spera să se bucure de toate trei puțin.
Hannah își mușcă buza într-un mod nu tocmai elegant. O întâlnise pe Lady Manchester de câteva ori când era mai mică. Împlinise 16 ai și peste doar câțiva ani, mama ei îi promisese că o va scoate în societate. Dar încă era prea tânără pentru asta. Acesta era compromisul pe care îl acceptase mama ei - timp petrecut cu Lady Manchester, într-un castel adevărat. Până acum, era ușor dezamăgită, însă poate că interiorul avea să compenseze lipsa unui pod basculant.
Trăsura înainta pe drum și sălta peste hârtoape și pietre. Hannah se agita pe scaunul ei și privea fără întrerupere castelul. Distanța era tot mai mică și aproape că putea să distingă detaliile fine. Sunetul unor copite care loveau pământul îi atrase atenția. Își ridică privirea și văzu un bărbat călărind un cal alb, frumos. Ca un basm adus la viață. Respirația i se opri și inima începu să-i bată rapid în piept. Amândoi erau atât de frumoși! Bărbatul avea păr castaniu închis, care se ondula în jurul urechilor, iar vântul i-l ridica într-o dezordine plăcută. Hainele îi veneau perfect - decise să nu poarte o haină de călărie și cravată, ci o cămașă albă, vaporoasă, care fremăta în vânt.
- Mamă, spuse Hannah arătând înspre bărbatul arătos. Cine este?
- Nu este politicos să arăți așa cu degetul, spuse mama ei, îndepărtându-i degetul cu mâna. Nu sunt sigură, probabil este unul dintre fiii lui Lady Manchester.
Mama ei nu a menționat că ar putea întâlni pețitori potențiali acolo. O, era atât de frumos! Abia aștepta să-l cunoască personal. Poate că avea ochi căprui sau poate albaștri. Conta oare? Dacă există dragoste la prima vedere, cu siguranță, Hannah se îndrăgostise total. Poate că unele vise chiar devin realitate...
- Știi cum îi cheamă? întrebă Hannah, plină de speranță.
Voia să întrebe mult mai multe. Câți ani aveau fiii lui Lady Manchester? Erau căsătoriți sau logodiți? Erau atâtea lucruri pe care nu le știa și era dureros de neinformată. Trăsura parcă nu ajungea la poarta castelului destul de repede.
- Unul dintre ei este Contele de Manchester, spuse mama sa. Nathanial Edwards sau, mai bine spus, Lordul Manchester pentru tine, dragă.
Bărbatul de pe cal era oare Lordul Manchester? Dorea să afle și să aibă un nume pentru chipul lui perfect. Mama ei continuă:
- Este logodit cu Lady Lenora Andersen. Se vor căsători cât timp suntem aici.
Inima lui Hannah se strânse la cuvintele ei. Dacă era același bărbat, atunci nu avea să fie al ei niciodată. Era ridicol din partea ei să creadă că ar fi avut o șansă, oricum. Era o fată obișnuită. Avea părul castaniu și ochi căprui, la fel de banali. Nimeni nu se oprea vreodată să se uite de două ori la ea. Lady Lenora era norocoasă să se căsătorească cu un bărbat atât de atrăgător.
Trăsura se opri în fața castelului. Calul trecu pe lângă ea ca un tunet și bărbatul se opri la poartă. Un băiat de la grajduri preluă frâiele și duse calul de acolo. Bărbatul se întoarse spre trăsură și dădu din cap spre o persoană pe care Hannah nu o putea vedea.
Ușa trăsurii se deschise și ea întâlni privirea superbă a bărbatului. Ochii lui erau minunați. Însă culoarea lor era greu de descris. Erau de un albastru bogat, care semăna cu marea. Părul lui era și mai frumos de aproape. Castaniul bogat era presărat cu auriu și părea atât de moale. Hannah își dorea să fie îndrăzneață și să-și treacă degetele prin el pentru a afla.
- Bine ați venit la castelul Manchester! spuse el. Vă pot ajuta să coborâți din trăsură?
- Unde-ți sunt manierele, tinere? Mama ei ridică o sprânceană. Prima dată, prezintă-te așa cum trebuie.
Hannah râse ușor când tânărul zâmbi sfios către mama ei.
- Îmi cer scuze, spuse el și se înclină. Sunt Lordul Garrick Edwards. Cu cine am onoarea?
Privirea lui o surprinse din nou pe a lui Hannah. Nu i-ar fi putut răspunde, chiar dacă ar fi dorit. Limba ei nu se mișca, iar gâtul începea să i se strângă.
- Sunt Lady Redding, iar aceasta este fiica mea, domnișoara Hannah Knight.
Îi întinse mâna Lordului Garrick.
- Vă mulțumim pentru ajutor.
El o ajută pe mama ei să coboare din trăsură și apoi se întoarse să o ajute pe Hannah. Dorea să-i mulțumească. Asta ar fi trebuit să facă, dar limba ei încă nu funcționa așa cum ar fi trebuit. Va trece vreodată peste timiditatea infernală care o paraliza?
- Mama mea vă așteaptă, spuse el. Lady Lakeville, Lady Lenora și Lady Corinne sunt aici deja. Vor fi două săptămâni de sărbătoare până la nuntă. Sper că sunteți pregătite.
Cine era Lady Corinne? Lordul Garrick era logodit cu ea? Când îi auzise numele, apăruse din nou speranța. Nu era contele care urma să se căsătorească. Era liber dacă ea... Mintea ei naivă începea iar să creadă că ar putea avea o șansă la un bărbat atât de atrăgător... Desigur, se va căsători cu altcineva. Lady Corinne era probabil frumoasă și egala lui în toate privințele - chiar și pentru al doilea născut, cum era Lordul Garrick.
- Abia aștept să o revăd pe Lady Lakeville, spuse mama ei cu melancolie. A trecut prea mult timp.
Mama ei nu părăsea conacul Redding prea des. Vorbea adesea despre cea mai bună prietenă a ei și ce mult îi ducea dorul. Această vizită era importantă în aceeași măsură pentru Lady Redding și pentru Hannah.
- Vă voi conduce înăuntru, spuse Lordul Garrick. Erau în salon, bârfind, când am ieșit să călăresc.
Ușa se deschise și un majordom rigid, în vârstă, stătea în prag. Își ridică bărbia în aer când se apropiară de el. Lordul Garrick îi făcu un semn discret cu capul, iar majordomul se dădu la o parte.
- Bentley, doamnele sunt încă în salon? întrebă Lordul Garrick.
Majordomul încuviință din cap.
- Da, domnule.
Lordul Garrick le conduse în salon. Doamnele aveau fiecare o postură perfectă, bând ceai din cești de porțelan. Cele două doamne mai tinere arătau perfect. Ambele purtau rochii de muselină, roz delicat, cu flori albe de mătase. Semănau atât de bine, încât Hannah crezu prima dată că sunt gemene. Părul lor era blond auriu și prins în coc la spate, iar ochii lor erau atât de albaștri, încât frumusețea lor concura cu cea a ochilor Lordului Garrick. Nu era de mirare ca una dintre ele sau poate chiar ambele să fi primit deja o cerere în căsătorie. Lady Lenora se căsătorea cu cineva din familia Manchester, oare și Lady Corinne?
- Mamă, spuse Lordul Garrick, aplecându-se și sărutându-i obrazul. Îți aduc ultimii noștri oaspeți. Lady Leonora, Lady Corinne, Lady Lakeville - vi le prezint pe Lady Redding și fiica sa, domnișoara Knight.
Făcu un gest către Hannah și mama ei.
- Acum vă rog să mă scuzați, trebuie să mă spăl după călărit.
Se înclină în fața doamnelor și ieși. Hannah se strădui să nu se uite insistent, dar îi era greu. Tânărul era prea frumos și voia să-l urmeze oriunde s-ar fi dus. I se frângea inima când se gândea că nu va fi niciodată al ei.
- Luați loc, vă voi turna amândurora niște ceai. Vă rog să scuzați lipsa de politețe a fiului meu, spuse Lady Manchester.
Hannah se așeză pe un șezlong din apropiere, iar mama ei, lângă ea.
- Are un caracter recalcitrant, pe care nimic nu pare să-l îmblânzească. Sper să-și revină înainte să se arunce în acest război în care s-a trezit Anglia implicată.
Hannah se încruntă. Lordul Garrick urma să plece la război? Inima ei se opri - mai multe secunde - înainte să se poată liniști. Ideea că el urma să plece înspre pericol o îngrozea. Ar fi trebuit să stea în Anglia, unde era în siguranță.
- Nu am știut că s-a înrolat, spuse mama ei către Lady Manchester. Nu ai menționat în ultima ta scrisoare.
Lady Manchester oftă.
- Ne-a spus abia azi-dimineață, la micul dejun. Plănuia de mult timp și a ținut secretul până acum datorită nunții. Pleacă a doua zi după ceremonie. Inima mea nu mai rezistă mult. Băiatul ăsta mă va omorî într-o bună zi.
Lady Lakeville își duse mâna la piept.
- O, draga mea, sărmana de tine...
- Nu-mi pot imagina, spuse mama lui Hannah cu compătimire. Dacă aș avea un fiu, aș fi îngrozită.
Războiul era în mințile tuturor, mai puțin a lui Hannah. Ceea ce se întâmpla în lumea reală ocupa întotdeauna locul doi, după cărți. Călătorea citind pagini scrise cu măiestrie. Locurile respective erau sanctuarul ei atunci când ceea ce trăia nu se ridica la așteptările sale. Fusese înnebunită pe loc de Lordul Garrick, dar, de fapt, nici nu îl cunoștea. Dar asta nu însemna că își dorea ca el să plece la război. Dar dacă murea? Dintr-o dată, războiul i se păru prea real. Lordul Garrick era o persoană în carne și oase și se număra printre cunoștințele ei acum. Este greu să ignori ceva atunci când se află chiar sub ochii tăi. Într-o lume perfectă, ei ar fi avut ocazia să se cunoască mai bine. Războiul ar fi putut împiedica acest lucru, ba chiar să aibă consecințe mult mai grave. Hannah avea acum un motiv să observe ce se întâmpla în jurul ei și probabil nu avea să mai fie la fel de blazată pe viitor. O lume fără bărbați precum Lordul Garrick în ea ar fi fost o bătaie de joc.
După o scurtă prezentare a castelului, Lady Manchester îi spuse menajerei să le conducă în camerele lor. Hannah era recunoscătoare. Începea să se instaleze oboseala și voia să se odihnească înainte ca urmele călătoriei să fie vizibile. Poate va reuși să găsească o modalitate să-și dezlege limba data viitoare când îl va vedea pe Lordul Garrick. Dacă ar fi reușit, ar fi dorit să-l întrebe ce l-a determinat să-i frângă inima mamei lui fugind la război.


Două săptămâni mai târziu.
Lordul Garrick Edwards se plimba prin castel, încercând să-i memoreze fiecare colțișor. În scurt timp, avea să plece de acolo, fără a se uita înapoi. Dimineață, fratele său rostise jurămintele. Își întemeiase o familie și nu mai avea nevoie de cineva în plus. Linia familiei avea să fie continuată de copiii fratelui său, iar Garrick nu avea motive să se uite înapoi. În sfârșit, avea să se bucure de libertatea la care tânjea de multă vreme. Peste doar câteva luni, urma să împlinească 21 de ani și voia să exploreze lumea. Din nefericire, având în vedere că țara sa era în război cu Franța, aceste planuri erau aproape imposibile. Napoleon plănuia să preia controlul asupra lumii pe care el tânjea s-o vadă. Deci, avea să-și facă datoria și să lupte pentru libertatea pe care Napoleon sperase să o fure de la atât de mulți oameni. Bărbatul era un tiran și trebuia zdrobit. Astfel, fără să le spună mamei sau fratelui său, se înrolase.
Se opri în fața bibliotecii și intră. Cititul nu fusese niciodată una dintre activitățile sale preferate, dar poate că o carte bună l-ar fi ajutat. Era agitat, iar călăritul nu reușise să-l calmeze, ca de obicei. Garrick se opri când observă niște bucle șatene cunoscute. Privirea ei era fixată pe ceea ce citea. Scântei de miere străluceau în ochii ei căprui, iar buza de jos era puțin scoasă în afară. Domnișoara Hannah Knight părea numai bună de sărutat, iar el era cel mai mare bădăran că se gândea la asta.
Se îndepărtă pentru a o lăsa în pace, dar privirea ei se ridică în timp ce el se întorcea spre ușă. Privirile lor se conectară și nu și-ar fi putut lua ochii de la ea, chiar dacă ar fi vrut. Respirația lui era accelerată și se chinuia să tragă aer în piept. Era o fată destul de drăguță, în general, dar în acel moment era atât de frumoasă și de vie...
- Nu am vrut să vă deranjez, spuse el.
- Nu m-ați deranjat, murmură ea, așezându-și o șuviță rebelă și îndepărtându-și privirea de la el.
De ce făcea întotdeauna acest gest? O speriase? Era foarte tânără și probabil nu ieșise prea mult în societate încă. De ce era atât de timidă?
- Ce citiți?
Ea ridică din umeri.
- Nimic important...
Buzele lui se ridicară într-un zâmbet.
- Trebuie să fie interesant dacă v-a captivat atât de mult. Permiteți-mi să mă uit.
Garrick îi smulse cartea din mâini și citi cotorul.
- „Visul unei nopți de vară.”
Ridică din sprâncene.
- De ce vă ascundeți?
Unii o considerau o prostie romantică, dar era o lectură inofensivă.
Ea ridică din umeri.
- Unii nu înțeleg de ce îmi place să citesc.
El nu înțelegea de ce ar putea să gândească unii astfel. Nu era nimic în neregulă dacă unei fete îi plăceau cărțile. Lui, personal, nu îi plăceau, dar tot citea din când în când. Acea piesă de Shakespeare era, de fapt, una dintre preferatele lui.
- Care este personajul dumneavoastră preferat?
Domnișoara Knight își mușcă buza inferioară. Acest gest i se părea lui Garrick adorabil.
- Bănuiesc că ar trebui să-mi placă Helena sau Hermia - cel puțin să mă regăsesc în ele cât de cât, deoarece sunt două tinere îndrăgostite.
El ridică din umeri.
- Nu văd legătura. Aveți dreptul să vă placă orice personaj doriți.
Îi făcu cu ochiul.
- Atât timp cât îmi explicați de ce vă place. Mi-ați stârnit curiozitatea.
- Îmi place Puck, spuse ea timid. Este atât de amuzant și neastâmpărat. Mi-ar plăcea să fiu și eu așa într-un fel. Nu pune niciodată la îndoială dacă ar trebui să facă ceva sau nu. Nu-i pasă de consecințe. Asta înseamnă curaj. Ea ridică din umeri. Sau prostie. Oricum, ar fi minunat să nu ai griji. A făcut greșeli, dar și le-a asumat. În final, el este motivul pentru care cele două cupluri au găsit dragostea pe care o căutau.
Colțul gurii lui tresări. Era atât de inteligentă și frumoasă. Ce combinație plăcută!
- Și eu îl admir pe spiriduș, spuse el. Este viclean și îi place să se distreze.
Ea îi zâmbi cu căldură.
- Oamenii nu prea vorbesc cu mine despre cărți, de obicei. Mulțumesc că ați fost atât de politicos.
El se încruntă. Politețea nu avea nimic de-a face cu asta. Garrick îi dădu cartea înapoi. Ea fusese tăcută tot timpul cât stătuse la castelul Manchester. Aceasta fusese cea mai lungă conversație pe care o purtase cu ea.
- Dacă nu v-ați ascunde atât de mult în spatele cărților, ați putea descoperi că vă așteaptă foarte multe lucruri în această lume.
- Mă îndoiesc, domnule, spuse ea. Nu sunt demnă de atenție. Este în regulă. M-am resemnat cu faptul că sunt menită să fiu doar de decor.
- E ridicol, spuse Garrick. De ce aveți o părere atât de proastă despre dumneavoastră?
Domnișoara Hannah Knight era o fată drăguță și era o adevărată tragedie că se considera ușor de uitat. Își dorea să facă ceva pentru ea încât să-i ridice stima de sine. Altfel, odată intrată în societate, toți ar fi călcat-o în picioare și i-ar fi sfâșiat și mai tare egoul fragil.
- Spun adevărul, spuse ea. Nimeni nu mă observă. Rareori încearcă cineva. Cărțile sunt cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată.
Era o afirmație tristă, iar Garrick simțea că trebuie să facă ceva pentru a-i schimba această părere. Era hotărât, singura întrebare era ce ar fi putut să facă. Domnișoara Knight era atât de finuță și nu ar fi trebuit să-și asume rolul de piesă de decor.
- Înțeleg tăcerea dumneavoastră, spuse ea. Nu vă faceți griji pentru mine. Voi fi bine, nu trebuie să mă căsătoresc pentru a-mi găsi fericirea. Este perfect în regulă să fii marea iubire a vieții tale. Nu mă definesc prin ceea ce cred ceilalți despre mine.
Colțurile buzelor ei se ridicară într-un zâmbet.
- Chiar îmi place cine sunt.
Gura lui se deschise a surpriză. Domnișoara Knight era ștrengăriță și îi plăcea tot mai mult, pe măsură ce vorbea cu ea.
- Îmi pare rău că nu voi fi aici pentru a vă vedea ieșind în societate, spiridușule.
- Nu veți pierde prea multe, spuse ea timid și se uită spre el, întâlnindu-i privirea. Am auzit că mergeți la război.
El aprobă. Pentru prima oară, aproape regreta decizia. Garrick nu mințise. Îl întrista faptul că nu va fi acolo când ea va ieși în societate.
- Așa este. După nunta fratelui meu.
Ea aprobă solemn.
- Datoria este o povară greu de purtat. Mă voi ruga să vă întoarceți în siguranță la noi.
Garrick ar fi vrut să completeze această afirmație. Și el dorea să se întoarcă în siguranță la ea. Ea era o enigmă pe care el ar fi vrut să o descifreze și, în același timp, spera să nu o descifreze niciodată în întregime. Avea ceva ce-l atrăgea și nu-și dădea seama exact ce era. Domnișoara Knight începu să-și muște din nou buza de jos. Trebuia s-o sărute. Probabil era o greșeală, dar un sărut scurt nu putea face rău.
Se înclină spre ea și-și apăsă buzele pe ale ei. Un fior îi străbătu întregul corp la atingere. Ea trase aer în piept și respirația lor se amestecă. Perfect - ea era tot ce nu și-a închipuit vreodată că și-ar dori sau că ar fi putut avea. Oricât i-ar fi plăcut, nu ar fi putut s-o aibă pe domnișoara Hannah Knight. Garrick nu era genul de bărbat cu care doreau femeile să se căsătorească. Era prea neastâmpărat și nu era genul care să se domolească. Dacă și-ar fi unit destinul cu al ei, i-ar fi adus numai probleme. Nu ar fi vrut să-i facă asta niciodată.
Garrick se dădu un pas înapoi, înainte să facă ceva și mai nesăbuit. Ceea ce făcuse nu era un capăt de țară. Puteau să se despartă, căci nu fusese făcut niciun rău. Cel puțin nu unul care să se vadă cu ochiul liber - inima lui nu avea să mai fie niciodată la fel.
- Nu ar fi trebuit să fac asta. Iertați-mă, spuse el.
Ea își duse mâna la buze și dădu din cap absentă.
- Desigur.
Domnișoara Knight se uită la el și zâmbi.
- Scuzați-mă, domnule. Trebuie să mă pregătesc pentru cină.
Cu aceste cuvinte, trecu grăbită pe lângă el, iar parfumul ei îi umplu nările. Îl memoră și pe acesta pentru nopțile lungi care urmau. Era o amintire care avea să-l bântuie mulți ani de atunci înainte și pe care avea s-o prețuiască. Domnișoara Hannah Knight nu va lipsi niciodată din gândurile lui.

CAPITOLUL 1
După zece ani...
Hannah se trezi speriată. Inima îi bătea rapid. Ceva nu era în regulă... Se uită prin cameră cu atenție. Nimic nu era nelalocul lui, din câte observa. Așternuturile erau încâlcite în jurul picioarelor ei. Le împinse și se ridică din pat. Scârțâitul podelei se auzi ca un ecou pe hol, indicând că era cineva în apropiere.
- Cine-i acolo? strigă.
Ușa dormitorului ei se deschise brusc și se trânti cu zgomot de perete. Un corp mare acoperi intrarea. Respirația lui Hannah deveni mai rapidă și își putea auzi inima bătând cu putere. Se uită prin cameră după o armă. Nimic nu părea util. Avea să fie ucisă sau mai rău... O carte mare era așezată pe o măsuță din apropiere. Cu mișcări rapide, o apucă și o îndreptă spre cel care urma să o atace. El gemu când îl lovi cu cartea în cap și căzu pe podea.
- La naiba, Hannah, spuse bărbatul. Am știut întotdeauna că dependența ta infernală de cărți va omorî un om nevinovat, dar nu m-aș fi gândit niciodată că eu voi fi acela.
- John? întrebă ea confuză. Ce cauți în camera mea?
- Camera ta? întrebă râzând. Este casa mea acum. Nimic din ea nu-ți aparține.
Asta tot nu-i dădea dreptul să intre în camera ei. Sau îi dădea? Of, la naiba, probabil că da. De ce au lăsat-o părinții ei singură, pe seama unui asemenea nenorocit? Morțile lor au lăsat mai multe goluri în viața ei. Cel puțin, el nu era tutorele ei realmente. Avocatul i-a acordat ei moștenirea și a aprobat banii la care avea acces până la vârsta de 30 de ani. Încă patru ani și putea să-l dea afară pe verișorul ei.
Ar fi făcut moarte de om pentru o lumânare, să vadă mai bine în întuneric. John Witt, verișorul ei și noul viconte Redding, s-a gândit că nu ar fi economic. Îi spusese că nu va cheltui bani pentru lucruri care nu îi sunt necesare. Întreținerea lui Hannah era deja prea scumpă și i-a cerut mai mulți bani avocatului, pentru a o hrăni. Avocatul a răspuns printr-o scrisoare riguroasă, calculând exact cât ar fi trebuit să coste întreținerea lui Hannah. John nu era prea fericit și se răzbuna pe ea în toate modurile posibile. De aici și lipsa lumânării... Hannah traversă încăperea și trase draperiile, pentru a lăsa lumina lunii să pătrundă prin ferestre. Constată cu surprindere că soarele începuse deja să răsară. John o trezise la răsărit.
Se întoarse spre el și ridică bărbia.
- Ai vrut să-mi spui ceva important încât m-ai trezit atât de devreme?
- Da, spuse el scărpinându-se în cap. Azi este ultima zi când vei mai locui în casa mea. Fă-ți bagajele și pleacă până la prânz.
Hannah rămase cu gura deschisă. Cum îndrăznea...
- Dar avocatul ți-a dat deja alocația mea pentru acest semestru. Cum voi trăi?
- Nu mă interesează, nu mai ești problema mea, din fericire. Să nu te mai găsesc aici când mă întorc sau o să regreți.
Ce bărbat groaznic, groaznic - îl ura atât de mult. De ce nu a putut moșteni un bărbat decent titlul tatălui ei? Nu prea avea de ales și nu avea idee unde să meargă. Alocația nu avea să-i ajungă mult timp și mai avea încă trei luni până când avocatul urma să-i elibereze mai multe fonduri. Tot ce avea era în camera ei de la conacul Redding. Toate lucrurile de valoare îi fuseseră luate atunci când John a preluat custodia. Măcar nu avea niciun drept asupra bijuteriilor sau hainelor ei. Putea să vândă câteva dacă ar fi avut nevoie.
- Regret doar că avem același sânge, spuse Hannah printre dinți. Ești un ticălos și mă bucur că nu va mai trebui să te văd vreodată.
- Târfă! strigă el, lovind-o peste față. Pentru asta vreau să pleci înainte să luăm micul dejun. Nu mai irosesc mâncare pentru cineva ca tine.
John surâse disprețuitor.
- Lumea nu are nevoie de piese de decor savante. Nu mă mir că nu ți-ai găsit un bărbat.
Se întoarse pe călcâie și ieși din cameră. Hannah își șterse gura cu mâna tremurândă. O picătură de sânge îi rămase pe degete. Ce făcuse? Gura ei o băgase din nou în probleme. Timpul era crucial, iar al ei se scurgea rapid. Scoase o valiză și își adună lucrurile în ea. Își împătură rochiile, cămășile și lenjeria. Avea trei rochii de zi și una de seară. Nu participa foarte des la baluri - nimeni nu o mai invita. Bijuteriile și lucrurile mai mici rămăseseră la sfârșit. Lăsă una dintre rochiile de zi afară pentru a o îmbrăca. Ultimul lucru pe care îl adăugă în valiză era o miniatură a părinților ei și un pachet cu scrisori. Acestea erau cele mai prețioase lucruri ale ei.
Hannah își împleti părul într-o coadă lungă pe spate. Nu mai avea timp să-l aranjeze cum trebuia. Era suficient până când se gândea unde să meargă. Se îmbrăcă rapid și apoi își împinse bagajul până la scări. Cum se va descurca să-l scoată în afara casei? Se uită în jos la scări și își mușcă buza de jos. I se părea imposibil.
- Domnișoară Hannah! auzi o voce profundă. Ce faceți?
Hannah se întoarse și văzu ochii blânzi ai majordomului. Foarte mulți dintre angajați demisionaseră sau fuseseră concediați de John. Singurul servitor dintre cei vechi care rămăsese era Grimly.
- Noul viconte nu mai vrea să audă de mine. Am primit ordine să plec.
- Neno...
Fața lui se încruntă și spuse ceva pe sub mustață. Hannah știa că era mai bine să nu-l întrebe ce.
- Unde veți merge?
Ea ridică din umeri.
- Încă încerc să-mi dau seama cum să cobor valiza singură pe scări.
- Mă ocup eu de asta. Lăsați-mă să vă chem și o trăsură.
Hannah îi zâmbi.
- Lui John nu o să-i placă asta. Ți-ai putea pierde locul de muncă pentru că nu i-ai respectat ordinele.
Nu voia să fie responsabilă pentru concedierea lui Grimly. Bărbatul nu avea unde să plece și servitorii nu erau angajați în alte gospodării fără o scrisoare de recomandare. Societatea era crudă și îi ignora pe cei care aveau cea mai mare nevoie de ajutor.
- Singurul motiv pentru care am rămas atât de mult a fost pentru a avea grijă de dumneavoastră, spuse el. Dacă plecați, și eu plec. În plus, veți avea nevoie de cineva acolo unde mergeți.
Hannah îi zâmbi cu tristețe.
- Ești atât de drăguț, dar știi că nu te pot plăti. Nici măcar nu știu unde merg.
Îi veni o idee exact când spuse asta. Exista un loc unde ar fi putut merge. Lady Manchester ar fi ajutat-o dacă ar fi mers la castel. Era nașa ei, la urma-urmei. De ce nu se gândise mai devreme la asta?
- Mă întreb dacă lui John i-ar lipsi trăsura câteva zile...
Grimly zâmbi ușor.
- Vă pasă?
Ea ridică din umeri.
- Nu prea. Să luăm una dintre cele nemarcate. Nu vreau să iau una cu blazonul familiei;
i-ar fi mult mai simplu să ne găsească.
Majordomul îi luă valiza și o puse pe umăr. - Unde mergem?
- În sălbăticia de la Kent, spuse ea fericită. Ultima dată fusese acolo cu zece ani în urmă și aceea fusese una dintre cele mai fericite perioade din viața ei. Din păcate, persoana care o făcuse astfel nu mai era acolo, dar nu conta. Era ultima ei speranță și avea de gând să profite de ea.


Garrick își frecă piciorul cu mâna și se încruntă de durere. Sabia care îl tăiase își lăsase amprenta și mușchii încă îl dureau din când în când. În special când călărea mai mult decât ar fi trebuit... Calul pe care îl călărea respiră zgomotos și își scutură capul.
- Da, știu, spuse el visător. Și eu m-am săturat de această călătorie.
Erau aproape de casa lui strămoșească. Nu aștepta neapărat întoarcerea. Plecase fericit și se întorcea trist. Când se înrolase, nu se gândise că va trebui vreodată să preia responsabilitățile moșiei. Fratele lui ar fi trebuit să aibă cel puțin un fiu. Avuse? Nu, bineînțeles că nu. Apoi, nenorocitul murise. Încă nu-i venea să creadă. Nathaniel era mort și îngropat. Când primise scrisoarea, trecuseră deja șase luni și încă o jumătate de an să se poată întoarce. Fusese rănit în luptă și avuse nevoie de timp să se vindece. Mama lui îi scrise din nou după aceea, reproșându-i întârzierea în preluarea responsabilităților. Nu era prea nerăbdător să audă personal aceeași tiradă.
Garrick lovi cu călcâiul, iar calul începu din nou să meargă la trap. Încă puțin și avea să ajungă acasă. Apoi avea suficient timp să se ocupe de toate. Corpul lui era obosit, dar nu la fel de mult ca sufletul. Războiul săpase șanțuri adânci în el și îl înăsprise în moduri pe care nu le-ar fi crezut posibile.
Distanța dintre el și castel se scurtă, iar clădirea se putea vedea deja la orizont. Era o priveliște minunată. Până și el se văzu nevoit să recunoască acest lucru. Era ca o iluzie devenită realitate din paginile unei povești. Dacă ar fi fost o persoană sensibilă, i-ar fi înmuiat inima. În schimb, îl umplu de furie, cum nu mai simțise vreodată.
- Fir-ai să fii, Nate, murmură. De ce a trebuit să mă părăsești?
Îl durea mai mult în acel moment decât îl duruse vreodată. Moartea fratelui său nu păruse reală până atunci. Însă priveliștea casei îl împinse cu brutalitate în realitate. Era timpul să-și confrunte familia și să repare ceea ce putea. Fluieră și împunse calul cu genunchiul, pentru a-l face să meargă mai rapid. Calul țâșni și se îndreptă cu viteză spre castel. Vântul îl mângâia plăcut pe față și-l umplea de o exaltare de mult uitată. Nevoile sale îl distraseră și nu observă trăsura până când era prea târziu. Calul trecu rapid pe lângă ea și cel care o conducea pierdu controlul. Trăsura se înclină pe o parte și se răsturnă de pe deal. Curelele cailor se rupseră și aceștia fugiră.
- La naiba! strigă Garrick.
Fusese numai vina lui. Când avea să învețe minte?
Își încetini calul și se apropie de trăsură. Cel care o conducea căzuse din trăsură și era întins acum în siguranță pe iarbă. În schimb, femeia din interior leșinase. Era o încurcătură de păr castaniu și muselină. O scoase din trăsură și respirația i se opri.
- Hannah, șopti. Doamne, te implor, fă să fie în viață...
Respiră ușurat când îi văzu pieptul mișcându-se.
- Trebuie să o ducem la castel, spuse bărbatul. Și să chemăm un medic.
Garrick aprobă.
- O voi duce călare. Sunt mai rapid. După ce încalec, dă-mi-o în brațe.
Bărbatul dădu din cap. Garrick încălecă rapid pe cal și întinse brațele după Hannah. Ar fi putut s-o omoare. Dacă ea ar fi murit - nu s-ar fi putut ierta niciodată. Ea era singurul lucru pozitiv din viața lui și mai degrabă ar fi murit decât s-o rănească vreodată. O prinse cu căldură în brațe și apoi își îndemnă calul să meargă ușor. Măcar erau aproape de castel. Când se opri în fața porții, aceasta se deschise imediat. Majordomul ieși și se înclină.
- Lordul meu, spuse acesta. Mă bucur să vă văd din nou.
- Nu am timp, Bentley. Ajută-mă cu ea, a fost rănită.
Majordomul reacționă imediat și îl ajută pe Garrick cu Hannah. O duseră sus, într-o cameră, și o întinseră pe pat. Era atât de palidă...
- Cheamă imediat un doctor, spuse Garrick.
- Da, lordul meu, spuse Bentley și părăsi camera.
Mama lui năvăli ca o furtună în cameră.
- Ce ai mai isprăvit de data asta?
Garrick tresări la tonul vocii ei.
- Nu acum, mamă. Nu am timp de morală.
Hannah era mai importantă decât orice avea mama lui de spus. Trebuia să trăiască, iar el trebuia să se asigure de acest lucru. Chiar dacă ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi făcut în viață. Dacă nu ar fi fost ea, probabil că el nu ar fi supraviețuit războiului.
Se uită la pat și oftă.
- O, doamne, e Hannah. Ce face aici?
- Nu o așteptai?
Lady Manchester dădu din cap și se încruntă.
- Nu sunt surprinsă, însă. Ambii ei părinți au murit, iar vărul care a moștenit titlul este un pierde-vară.
Oftă.
- Mama ei a murit de câțiva ani, iar tatăl ei a murit anul trecut. Era doar o chestiune de timp până să vină aici. Ar fi trebuit să trimit după ea, dar cu moartea lui Nate...
Biata Hannah. Tot ceea ce conta pentru ea pe lume dispăruse, iar cei pe care se bazase o abandonaseră. Garrick se gândea că ar fi trebuit să se întoarcă mai devreme acasă. Poate dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi putut face ceva pentru ea. Dar o va ajuta acum. Măcar atât putea face să se revanșeze că aproape o omorâse cu nechibzuința lui.
- Am trimis după doctor, spuse Garrick. Poți sta cu ea până când sosește. Nu e cuviincios să rămân în cameră.
- Desigur, încuviință mama lui. Abia ai ajuns, du-te să te odihnești. Te voi anunța când vine doctorul.
Garrick părăsi camera. Avea o mulțime de întrebări, dar toate puteau aștepta. Voia să știe de ce fugise Hannah de vărul ei și după ce afla toate răspunsurile, avea de gând să-i facă acestuia o vizită. Dacă ar fi fost o relație bună, vărul ei ar fi avut mai multă grijă de ea. Garrick voia sânge și nu se sfia să caute dreptatea.

CAPITOLUL 2
Garrick se uită pe fereastră la dealurile rotunde ce duceau spre mare. Avea chef să călărească sau să se plimbe. Castelul era sufocant chiar și într-o zi bună - iar aceea nu era deloc o zi bună. Hannah încă nu se trezise, iar el simțea nevoia să facă ceva pentru a se elibera de toată furia. Ura faptul că era atât de neputincios și nu avea ce să facă pentru ea. Ce putea face ca ea să deschidă ochii? Doctorul spusese că nu avea oase rupte, dar se lovise cu capul destul de tare de marginea trăsurii. Avea o vânătaie albastră uriașă pe frunte, care se retrăgea încet. Din fericire, după ce se va retrage, va dispărea și ceea ce o ținea pe Hannah adormită.
Își plimbă degetele prin părul ei și oftă. Avea mai multe griji decât Hannah. Analizase registrele împreună cu majordomul și se pare că fratele său reușise cumva să lase proprietatea cu datorii imense. A spune că îi lipseau calitățile administrative era o afirmație blândă. Nathaniel nu avea niciun talent pentru administrarea proprietății. Garrick nu și-ar fi imaginat niciodată că fratele său ar putea fi atât de neglijent cu averea familiei. Puținul pe care îl avea el nu acoperea necesarul pentru a aduce registrele la zero. Ar fi avut nevoie de un miracol. Însă fondurile lui i-ar fi ținut deoparte o vreme pe creditori - i-ar fi dat timp să se gândească la următoarea mișcare.
- Garrick, spuse mama lui intrând în birou. Trebuie să vorbim. Nu mă poți evita la nesfârșit.
Garrick ar fi vrut să poată. Mama lui era îngrijorată. Garrick înțelegea acest lucru, dar nu însemna că era pregătit să o confrunte. Mama lui îl preferase întotdeauna pe Nathaniel și probabil era dezamăgită că fiul ei perfect murise. Acum rămăsese cu fiul cel imperfect, care devenise conte și capul familiei.
- Îmi cer scuze, mamă, spuse el întorcându-se spre ea. Am neglijat nevoile tale. Cum te pot ajuta?
Garrick ridică o sprânceană.
- Este vorba despre Amelia, spuse ea. Are nevoie de ajutor și nu știu ce să fac.
- Este orfană, spuse Garrick realist. Probabil îi este foarte greu. Nu și-a cunoscut niciodată mama, iar tatăl ei... Vocea lui se pierdu. Nu avea sens să stârnească durerea și să o intensifice. Sincer, nu știu ce speri să fac eu. Nu știu nimic despre fetițe.
Fratele lui nu își îndeplinise datoria de a lăsa un fiu care să moștenească titlul, dar avuse o fată. O fetiță de cel mult cinci primăveri și, din păcate, Lenora murise la naștere. Tot ce avuse de când deschise ochii pentru prima dată fusese tatăl ei. Din poveștile servitorilor, nici de tatăl ei nu avuse parte prea mult. Nathanial nu fusese prea interesat de copilă. Era prea îndurerat de pierderea iubitei sale soții. Garrick nu-l putea învinovăți prea mult pentru asta. Dacă și-ar fi pierdut iubirea vieții, probabil s-ar fi pierdut și el în durere. Amelia merita însă ceva mai bun. Voia să se poarte bine cu nepoata lui, dar nu mințise. Fetele erau o enigmă pentru el și nu avea idee cum să se poarte.
- Am trimis după Lady Corinne, spuse mama lui. Poate că Amelia o va asculta pe mătușa din partea mamei.
- Bine, spuse Garrick dând din mână. Se pare că te-ai descurcat bine. Ce vrei să fac eu?
Mama lui rămase tăcută, uitându-se la el. Îl intimida și pentru o clipă se simți iar ca un băiețel. Întotdeauna avuse acest efect asupra lui. Cumva, mama lui reușea să-l ducă din nou într-o perioadă în care nu avea control, cu o ușurință pe care o ura.
- Este o soluție temporară, spuse ea în cele din urmă. Corinne nu poate rămâne definitiv aici. Trebuie să decidem ce facem cu Amelia după ce pleacă ea.
- Și trebuie să decidem azi? întrebă el exasperat.
La naiba... Mama lui îl va băga timpuriu în mormânt. Nu era de mirare că Nathaniel s-a refugiat în alcool. Și-a pierdut soția și a fost nevoit să o confrunte pe mama lor zilnic. Poate că era momentul să-i recomande să se mute în casa de văduvă.
- Sunt sigur că avem timp, spuse el mai blând.
- Dar nu prea mult. A pierdut deja mai mult decât ar trebui să piardă orice fetiță. Însă am o idee care ar putea ajuta.
- Și care ar fi aceea? întrebă el.
În acel moment era pregătit să accepte orice, doar ca să-l lase în pace.
- Trebuie să te însori.
Orice în afară de asta. Garrick nu dorise niciodată să se însoare. Nu ar fi fost un soț bun pentru nicio doamnă. Era plin de răni de luptă pe exterior, dar și la interior. Orice femeie care și-ar fi unit destinul cu al lui ar fi ajuns să regrete. Nimic din ce ar fi spus mama lui nu l-ar fi putut convinge că însurătoarea era o idee bună.

Конец ознакомительного фрагмента.
Текст предоставлен ООО «ЛитРес».
Прочитайте эту книгу целиком, купив полную легальную версию (https://www.litres.ru/pages/biblio_book/?art=48773548) на ЛитРес.
Безопасно оплатить книгу можно банковской картой Visa, MasterCard, Maestro, со счета мобильного телефона, с платежного терминала, в салоне МТС или Связной, через PayPal, WebMoney, Яндекс.Деньги, QIWI Кошелек, бонусными картами или другим удобным Вам способом.